"Nici vorbă să plec după ea. M-am dat rănit, mai târziu indisponibil şi ea a plecat. Ceea ce a urmat mi-a depăşit imaginaţia. Am crezut pentru o clipă că fericirea înseamnă mersul înainte, că poţi să te detaşezi complet, că uitarea vine de la sine. Dar nu a fost aşa. Nopţile mele au devenit tot mai agitate şi insomniile erau mai dese ca oricând. Despre dimineţi, ce pot să spun, când nu te mai poţi juca cu degetele în pletele ei şi nu o mai poţi privi cum soarbe cu nesaţ din cafea? Am aşteptat o perioadă să se aşeze toate: plecări, amintiri, dor. Însă, la poarta mea, dorul se cuibărise şi nu se mai dădea plecat. Curtea, terasa, toate încăperile nu mai aveau un sens. Lipsea sensul însuşi: ea. Abia acum am realizat cât de mult m-am legat de această femeie şi cât eram capabil să o iubesc. Cât timp mi-a fost alături, îmi părea comună, banală, obişnuinţa nu-i mai dezvăluia farmecul. Gândul că era accesibilă, toată a mea, mă făcuse să nu mai caut în ea vitalitatea care m-a cucerit. Lângă mine, păruse în ultima vreme inertă, ştearsă, absentă uneori. Acum, nu vreau să dau vina pe monotonie, însă comportamentul meu o influenţase. Faptul că eu nu mai eram viu de multă vreme, o făcea şi pe cea de lângă mine să pară mai puţin vie. Draga de ea. Când mă gândesc acum la ea, îmi dau seama câte răspunsuri, nopţi de nesomn, lacrimi şi lupte îi datorez. Victoriile sunt toate ale ei, dar nu i-am dat vreodată câştig de cauză. Dimpotrivă, am chinuit-o. Atât de mult am iubit-o, şi totuşi i-am fost chin. Nici nu mai ştiu de când n-am mai văzut-o fericită, strălucind. Sau poate prezenţa mea le estompa pe toate. Să o iubesc într-atât sau să fie neobişnuinţa de a fi plecată? M-am dus mult prea departe, m-am jucat cu rostul ei, cu anii frumoşi în care puteam să îi ofer mai mult. Adevărul e că n-aş fi crezut o clipă că va pleca. În ultima vreme, îmi tot repetase acest lucru, se trezea cu acest gând şi adormea cu dorinţa eliberării. M-a iubit enorm! A stat ani în şir, şi-a călcat pe suflet, pe mândrie, a răbdat. Nici nu mai ştiu când a plecat, nici cum şi nici cu cine. Ştiu doar că de săptămâni în şir mă confrunt cu aceste gânduri, că ea nu mai e aici să mă scoată la suprafaţă. A luptat suficient: cu sine, cu mine, cu ceilalţi. Cred că a venit momentul să fie şi ea fericită cum poate n-a fost, cum nu i-am îngăduit. Ani de zile, i-am fost iubit şi călău. Iubit, pentru că am adorat-o şi o ador şi-acum. Călău, pentru că şi-a irosit tinereţea între deziluzie şi speranţă. Iubesc acum până şi plecarea ei, maturitatea cu care a luat frâiele propriei vieţi şi s-a dus mai departe. Este o altă faţă a ei, a femeii iubite, până acum nedescoperită."
No comments:
Post a Comment