Mi-e dor de munţii din inima ta...

Mi-e dor de munţii din inima ta, 
de-o toamnă când enigmatice embleme
ne poartă pe frunţile-ncreţite prea devreme
în dragoste, nebănuitele probleme...

Îmi plac duminicile
ce se pierd
într-un septembrie târziu,
mi-e dor de-o îmbrăţişare a noastră,
mi-e dor ce nu mai pot să fiu...

Mi-e dor atât de des
şi de-aş putea aş colinda
duminicile din viaţa ta.

Şi iată-ne în înserare,
nici ziua nu mai e atât de lungă,
mi-adună tot mai multe gânduri,
eu care tot speram că mi le-alungă...

Mi-e dor de munţii din inima ta,
de-mbrăţişări ce s-au înfiripat
după coline.
Simt astăzi, vremea nu mai e a mea,
cât m-am înstrăinat de tine...

Mi-e dor să urc şi să te regăsesc, 
cea mai iubită pe pământ făptură,
mi-e dor de munţii care să mă cheme aş vrea,
dar care mă privesc din bătătură...

Mi-e dor mai des decât ţi-o scriu,
mi-e dor cu gândul, fapta şi cuvântul,
încât mă mir cum toate acestea-n calea ta
în înserare nu le duce vântul...

din volumul "Întâlniri"