Nadina

Nadina

Tuesday 22 July 2014

Riscuri...

Nu există drum fără denivelări, aşa că nu te mira când acesta devine mai abrupt...există riscuri şi implicit oameni care şi le asumă...riscul de a eşua, riscul de a rămâne singur, riscul de a fi judecat...important e cum îţi asumi tu aceste riscuri şi în ce măsură le înfrunţi. Pentru că, da, asumându-ţi un risc dovedeşti că nu eşti pasiv, ci îndrăzneşti să sugrumi frica pe care-o resimţi în primul moment în care eşti conştient de risc...Dacă nu îndrăznim, riscăm să nu vedem dincolo de uşi ferecate! Pentru că orice uşă se închide cu un scop, la fel cum o alta se deschide cu un plan pentru fiecare! Pentru omul de acţiune, viaţa în sine e un risc! Aşadar, îndrăzneşte!

Saturday 19 July 2014

Un gând şi-o preţuire aleasă...














Există cineva
pe această planetă,
ce-n graiul cel mai simplu,
în liniştea de taină,
te-mbracă, te îmbie
cu-a dragostei haină...


Ea nu se străduieşte,
să intre-n voia ta,
nici explicaţii absurde
nu se pretează a-ţi da...


Ştie să fie simplă,
deşi în viaţa-i
are cel mai greu rol
ce din născare
şi l-a asumat:
să fie mamă,
alinare,
să fie mâna
pururea mângâietoare!



Cel mai blând glas
ce te îndeamnă,
braţele-n care
nicicând nu ţi-e teamă,
cea mai de preţ strălucire,
e dragostea
din partea sa,
ce zi şi noapte
nu-ncetează a lumina!


E sufletul
ce neclintit te-aşteaptă,
din depărtare o zăreşti,
în fiinţa-i toată...
Ea lacrimi şterge
şi dureri alină,
cine-a spus
că mama nu-i leac
pentru orice pricină?


Un gând şi-o preţuire aleasă,
pentru cea care niciodată nu te lasă:
te dojeneşte,
tot ea te iartă
şi-ţi oferă mângâiere...
mama pe lume-i numai una,
iar cât făclia inimii va arde
ea nu piere!

Tuesday 8 July 2014

Sunt oameni...


















Sunt oameni
care se dau peste cap
ca să îţi arate că sunt
cum au impresia
că ai vrea tu
ca ei să fie,
sunt oameni
care dintr-o întâmplare,
te cuceresc,
nestrăduindu-se,
iar aceştia
au o mare valoare!


Sunt oameni
care cred că te cunosc,
sunt oameni care
se pripesc în judecată,
dar sunt şi oameni
care nu îţi spun,
însă ţi-arată zilnic,
prin felul lor de-a fi
că indiferent
ce va veni,
nimic nu-i va clinti!


Sunt oameni,
printre ei zilnic trec,
dar tu nu eşti majoritate,
ci unul eşti,
iar când mă mângâi
şi-mi zâmbeşti,
de toate măştile
ce-ntâlnesc zilnic
mă fereşti!

Sunt oameni,
oameni suntem şi noi,
dar vedem lucrurile altfel
când suntem în doi!

Încă mai ascult...


















Încă mai ascult,
plaja ce se-ntinde 
de-a lungul mării,
încă urmăresc,
seara uneori
cum pe cer ocol,
fac stingheriţi, norii...


Încă te mai caut,
umblând pe nisip,
răscolind epave
din vara trecută...
Parcă te aud,
îmi simt plânsul mut,
fiindcă în dorinţa-mi
vreau să te mai simt...


Încă se scurg ore,
când privesc apusul
şi-mi închipui
că te voi regăsi
la răsărit...
Valuri mă încearcă,
ape mă compun,
de acolo,
de unde eşti,
găseşti armonie
în tot ce eu spun?


Încă mai ascult,
vântul la fereastră,
dimineaţa,
când e briza
mai mult resimţită...
Încă mă închipui,
pe plajă iubită,
încă îţi simt paşii,
astea nu se uită...


Încă îţi scriu
şi simt nevoia
s-o fac în orice clipă...
Încă am sentimentul
că ceva se-nfiripă...


Şi te mai visez încă,
cum vii din depărtare,
în prag m-aştepţi,
surpriza, emoţia
e mare...


Şi încă te mai caut,
la linia orizontului
îmi pare adesea că te văd...
Eu încă te aud,
cu glas duios şi blând...


Încă mai ascult vapoare,
nave ce trec,
călătoare...
Încă trăiesc cu speranţa,
că se va-mplini scadenţa
zilelor ce mi-ai promis,
vino, să nu cred
că-i vis!


Încă cred şi aştept clipa,
ştiu că timpul ne-mpresoară,
aducând gânduri la mine
şi ducând gânduri la tine,
ca în vechi corespondeţe
ce-şi purtau iubirea mare,
o iubire ce răzbate
dincolo de timp, departe...


Fiindcă ce e-n inimi scris,
nu stârpeşte depărtarea,
iar ce simţim zi de zi
valuri nu pot ruina,
inima aceleaşi căi,
încontinuu va urma!

Afară nu mai e nici un anotimp...


















Afară nu mai e nici un anotimp,
dar în schimb,
în spatele frunzelor
îţi simt ochii...
adulmeci din când în când,
cu nările-ţi,
urmele paşilor mei
şi-ncerci să te apropii...


E secetă,
dar vai ce secetă,
că deşi vânturi scutur plopii,
săraci în gesturi noi suntem,
şi imprudenţi în calea sorţii,
de gesturi mari astăzi ne temem
mai mult decât ne-am teme-n
faţa morţii!


Iubitule,
acesta nu-i un schimb,
fiindcă iubirea nu-i un troc...
deschisă-i calea pentru fericiţii,
ce simt de dinainte
cum adie,
aleile de păpădie
iar suflul calm al unei după-amiezi de vară
pasiunea o re-nvie...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când unul pentru celălalt nu avem timp...
Ce s-a-ntâmplat?
Ce s-a schimbat?
În plină vară,
peste sentimente a brumat?


Ah, nu accept
că astăzi trandafirii
şi-au scuturat
culorile,
chiar de ar fi
pentru a noastră iubire...
Vădiţi, stau ochii mei,
după al nopţii clar de lună...
adesea se întunecă,
adesea, văd stelele cum se cunună...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când cu verdele ochilor te caut,
şi trec prin lume fără să mă laud...
nici nu mă plâng în zile ca acestea,
îmi spăşesc soarta în tăcere,
chiar dacă nu îmi eşti alături,
tu reprezinţi, pe veci,
duioasa-mi mângâiere...


Câte nelinişti
se strâng în contratimp,
iar eu cu dor de tine,
n-am nici un anotimp...

Eu, tu şi-un pian...















Cu-acestea
dragostea-mi salvam,
stând cocoţată la pian,
îmi tremurau bărbia, mâna,
iar de inimă,
ce să mai spun?
zvâcnea ca nebuna...


Prin partituri
te perindai şi tu,
făceai să-mi salte sufletul
şi când am pus lin
degetele-mi pe clape,
emoţiile-au început să-mi scape...


Mii de lumi se-nfăţişeau
în sală,
Oameni hazlii
purtau haine de gală...
Cu sufletele împăcate
ascultau,
ceea ce degetele-mi
mărturiseau...


Privirea îmi zburda mereu
spre capătul celălalt de sală,
unde dinspre hol
se zărea intrarea,
nici mică, dar nici mare-mi
fu mirarea
când te-am zărit:
pot spune că din nou
în acea clipă m-am îndrăgostit!

Te-am urmărit
poposind în sală,
acordul mâinilor
te însoţeau cu puţină sfială...
Iar când în sală
locul ţi l-ai ocupat,
din ale lumii sfere
am zburat...


Şi se făcea că dau mare concert
pe o clădire foarte-naltă,
că iubită de tine
sunt mai mult decât a fost vreo altă...
Că stau, la clape, că m-asculţi
mi-ai demonstrat atunci
că-n dragoste nu se vorbeşte,
că putem să fim şi muţi!


Doar un acord de melodie
pe clape degetele-mi fremătau,
simţeam această clipă cum te-mbie
Eram doar eu, tu şi-un pian...

Complicitate...















Nu se poate vedea prea bine
dincolo de zidul,
oamenii nu pot să spargă
într-atâta vidul...
Nu se poate ghici
dincolo de fereastra
unde noi doi,
legănaţi de trăirile noastre,
dăm un nou sens lumii,
fiindcă împreună
totul este posibil,
oriunde, oricând,
ne ridicăm deasupra tuturor -
păşind...
Ei nu ştiu să ne dea nume
şi nici nu trebuie,
noi îi putem spune:
prietenie, dragoste,
complicitate...
Căci e în noi
o doză din acestea toate
şi cel mai simplu şi firesc
două cuvinte doar ne definesc:
te iubesc!

În ajun de Sânziene...


















Pădurea-i verde, întinsă...
unde-i duc cărările?
spre ce zări
mă cheamă,
vântul mă mână,
sufletul mă-ndeamnă?
Şi, printre altele,
îmi pune-n prag de seară
nume de Sânziană...


Iar despletitele-mi plete
se conturează-n cârlionţi,
ştiu, că-n această noapte,
de inimi, vor fi prea mulţi hoţi...
Eu grijă voi avea pe culoarul,
ce răspicat susţine
că va cuceri Cezarul...


Paşii mei, alene,
se-ntovărăşesc cu fluturi,
iar copacii-şi pleacă crengile
ca să mă vadă...
Sunt o fată,
culeg flori...
Nu, nu sunt o rătăcită,
pentru trecători ispită,
iau doar floarea
care-mi place
cununi mari să îmi pot face...


N-avea teamă!
Îmi repet într-una,
chiar de se porni furtuna...
Ea va da doar un ocol,
Norocu-şi va încerca,
Teafără,nevătămată,
mă va îndemna calea...


Singură,
nu mi-am pus nume,
Şi nu sunt singura floare
ce se pune în cunună,
ce-are flori vindecătoare...
Nu te voi atrage-n horă,
nu mai joc de mult de-aceste,
şiretlicuri, ce odată,
le jucam pe la ferestre...


Chiar de ochii-mi verzi te-nving
şi îţi par o vrăjitoare,
Singurul scop e să-mi fac
În sat, cununa mai mare
şi s-o port, cum mi-este drag
În ziua de sărbătoare!

Doar doi...


















Într-o lume
în care suntem doar doi,
cine bucurii aduce,
dacă cei care le-nfăptuiesc
nu suntem noi?


Şi vine seara,
dragul meu,
trag cortina
peste încă-o zi...
la capătul ei
cu siguranţă-n
braţele-ţi
iar mă voi regăsi...


Tu îmi eşti tihna,
zilelor le dai culoare,
cine, dacă nu noi?
mai putem privi spre mare
la răsărit de Soare...

Amintiri,
frânte din poveste,
până să te fi-ntâlnit
am crezut că firul narativ
uşor s-a destrămat...
dar ai venit, tu
mi-ai cuprins în palme -
sufletul...


Te ador,
tot ce trăim se scrie frumos,
ca o poveste...
Anii mei,
nu se-adaugă
ci-mpreună cu mine cresc...
Vreau să-ţi spun
că eşti ce-am mai bun,
mai firesc...

În seara asta...


















În seara asta
aş ieşi cu tine-n ploaie,
să ne atragă atenţia
trecătorii,
că ochii ne sunt
iar şiroaie,
că din ei curg atâta dragoste,
ah, visătorii...


În seara asta eu prefac
şiroaiele, în stări de bine,
Şi tot ce vreau
este ca laolaltă
să mă contopesc
cu ploaia
şi cu tine...


În seara asta
umerii goi,
În ploaie,
sub privirile tale-i
înmoi...
Iar sărutul tău
în întâmpinarea lor,
candid şi suav
trece...
Ca un fior
de dezmierdare:
uneori cald,
alteori rece...


În seara asta
un puhoi de ploi
s-a adunat în noi,
iar amintirile
ne răscolesc - şuvoi...
Dar mie mi-e atât de bine,
cuibărită-n braţe,
dormind lângă tine,
somn uşor şi bun,
ploilor de mâine!


În seara asta,
sunt conştientă,
n-o să-mi mai surâdă
ca-n alte seri - luna...
Suntem în ploaie
doar doi,
inima e
doar una...
bate pe viscol,
bate pe ploaie,
bate ne-ncetat
ca nebuna!

Dragostea...


















Dragostea
îţi arde tălpile,
Cuvintele sunt de prisos,
mai presus sunt sentimentele...
Ce faci,
la miez de noapte,
cu dragostea mea?
Mi te-araţi,
o clipă stărui
şi-apoi altora
te dărui...
Spune-mi:
este drept aşa?
Al meu vis
din faşă-l nărui,
N-am ştiut că
dragostea,
cu cât mai mult
tu te dărui
ca pe-o pradă
te va adulmeca...


Şi dragostea mea,
ce-mi face,
de la o vreme-ncoace?
Mă pierd pe treptele răbdării,
ating limita disperării,
dar nu e chiar aşa...
Când simt că mă nărui,
Renasc,
mai mult mă dărui
şi-n toate:
în supărări iubite,
în vremuri fericite,
sunt tot a ta...
Nu te-ndoi,
ci crede,
chiar dacă nu se vede,
tu îmi eşti inima...

Amândoi ştim...














Amândoi ştim
cum rămâne
peronul în urmă,
cum se scurge
şi zgura...


Amândoi ştim
unul la capătul
celuilalt să trăim,
ce-i iubirea,
totodată şi ura...


Ne-au nins ierni,
n-am să pot uita
niciodată...
Amândoi,
plânşi,
într-un basm de cleştar,
blestemând clipa
ce ne-a fost aruncată...



Amândoi ştim
cât am alergat
de nebuni prin lume,
până ne-am găsit,
neştiind ce suflete purtăm
că avem şi-un nume...


Te mai chem şi azi,
cu mine laolaltă,
să-mi dai la o parte pletele,
să-mi opreşti ploaia din ochi,
să-mi sufli în ceafă
şi să ştiu că-i numai iubire...
Amândoi ştim,
că între ieri şi azi
nu mai există decât regăsire...


Doar noi doi ştim
cât am hoinărit prin lume,
câte ploi au spălat peronul viselor,
cât am plâns şi-am inundat
alei ce se prelingeau de dor...


Amândoi ştim,
doar noi simţim,
ne distingem din mulţime,
căci altfel iubim...

La scenă deschisă...

Rar îmi "cânt" sentimentele la scenă deschisă, dar seara aceea a fost una deosebită! 1. Ea a fost acolo!; 2. Nu m-aş fi aşteptat să o văd!
Obişnuiesc ca înainte de fiecare concert să îmi contemplu publicul, chiar înainte de a ajunge pe scenă. Aşa s-a întâmplat şi în acea seară. Grădina era plină de un public dornic să-nceapă concertul. Am ieşit în întâmpinarea oamenilor, dar de această dată mai stingher. M-am simţit tulburat de o prezenţă, o prezenţă feminină...era ea, muza mea, femeia datorită căreia nopţi la rând n-am putut să dorm...
Era însoţită de un domn...ce frumoasă era, mai frumoasă ca nicicând, mai frumoasă parcă decât atunci când o zărisem prima oară. Era atât de fericită...cred că această fericire îi sporea frumuseţea! Era fericită cu el, deborda de frumuseţe interioară, căci ceea ce trăia se reflecta precum o aură în juru-i!
Purta o rochie neagră, cu spatele complet gol, bucle aranjate-ntr-o parte şi un ruj roşu pe buze...era minunată, făptura aceasta, căreia îi închinasem atâtea melodii...M-a zărit şi ea, era conştientă de prezenţa-mi, m-a salutat discret şi elegant...îi surâdeau ochii de păpuşică vie...ce-aş fi vrut să alerg să o strâng în braţe şi să o sărut!
Pe scenă se dădeau probe de sunet, deja eram în culise şi mi se transmitea în cască că trebuie să înceapă spectacolul. Mi-am întâmpinat călduros publicul şi am zărit-o iar în primul rând...acelaşi domn, aceeaşi femeie minunată...aşteptau să înceapă spectacolul...şi a-nceput...Mâinile mele alunecau pe clapele pianului de parcă i-ar fi atins pielea catifelată, buzele trandafirii, buclele inegale şi nedesluşite...o simţeam lângă mine, pe scenă...acompaniindu-mă, îndrumându-mă să-mi ţin constant acordul...totul se desfăşura atât de febril, încât nu ştiu când au trecut cele trei ore...
Eram extaziat, iar la finalul concertului, întreaga sală mă adula, aplauda...în curând, scena a fost umplută de florile din public, flori pe care odinioară i le dăruiam ei...şi ca de obicei, după fiecare spectacol, mulţumeam publicului, de această dată precizând că acest spectacol a fost o declaraţie de dragoste la scenă deschisă pentru femeia iubită...
Am văzut o sclipire de luciditate în ochii ei, parcă a dezaprobare, un fel de teamă amestecată cu mândrie, un fel de plăcere înăbuşită...vorbea cu acel domn şi gesticula, îmi confirma încă o dată că se distingea în mulţime...oamenii începuseră să iasă din grădina de vară, ei erau nemişcaţi, fapt ce mă intriga...au stat îmbrăţişaţi, sporovăind vreme de zeci de minute, timp în care noi demontam scena...
Într-un final, s-au ridicat, ea păşea cu un pas graţios şi fin, cu gâtu-i prelung de lebădă, cu silueta-i de admirat, cu sânii plini şi zâmbetul de păpuşică dragă...el i-a cuprins umerii, sărutându-i tâmplele, şuviţele şi s-au pierdut astfel în întunericul nopţii, lăsându-mă cu întrebările, lacrimile şi-un ultim acord de pian, parcă stins!

Aroma lui...


















Aroma lui
se poate degusta,
la un debut de iunie,
chiar de pe buzele
femeii care te iubeşte,
căci ea are rolul
de a intensifica
acea aromă
ameţitoare
şi anume gândită,
să-mbete simţurile,
să-ndemne sufletul
intens, să simtă...


Aroma vinului,
frapantă...
I-a adus aminte
astă-seară, iubitei
să-şi lase binişor
rujul în geantă...
Căci datorită
minunatului
vin de Ceptura,
nu doar aromată,
ci şi aspectuos,
chiar înflorată
avea să-i fie gura....

Aroma lui
o simt în părul ei,
pe piele,
îmi strânge
şi-mi lărgeşte
vinele din mine...
ce vrăjitoare e şi ea,
femeia,
iubită mi-e făptura,
m-a şi vrăjit,
nu doar cu fiinţa-i,
ci şi cu-n roşu de Ceptura!


Aroma lui
îţi va lăsa mult timp
în plete,
miresme ce adie,
o-ntreagă podgorie,
la care am să pot visa,
strângându-te în braţe,
sorbind dulceaţa ta!

Asemănări, deosebiri...











Sunt multe-asemănări
pe-această lume,
deşi suntem
picături inegale...
ne este viaţa compusă
din scăderi şi sume,
chiar dacă nu la fel,
acelaşi Soare
pentru toţi apune!


Asemănări toate ne par,
văzute-n depărtare,
ne contrazic apropieri,
ne pun credinţa la-ncercare!


Dacă privim în profunzime,
Vom constata
Că nici boabele de rouă,
Nu seamănă-ntre ele,
Rar găsim, asemenea,
să fie două!

Poezia "Ai şi plecat...", publicată în volumul on-line al concursului Peregrinări, ediţia a IV-a, poezie, la Dublin în data de 8 iunie 2014