Nadina

Nadina

Friday 21 June 2013

Despre oameni...


În itinerariul nostru prin viaţă ne este dat să cunoaştem multe persoane, fiecare dintre acestea având preocupări, destine, caractere diferite; altele asemănătoare. Să nu ne pară rău de nicio cunoştinţă. Fiecare persoană pe care o remarcăm sau care ne remarcă, în parcursul nostru, imprimă anumite ecouri în devenirea noastră.
Uneori sunt oameni deosebiţi, meniţi să-i întâlnim şi să ne întâlnească. Un câştig real, pentru noi. Oameni care în atingerea lor, vindecă sufletul de toate. Sunt cei pe care vrei să îi păstrezi cât mai mult în vecinătatea ta, oameni pentu veşnicie.
Alteori, sunt şi persoane nu întotdeauna bineintenţionate în ceea ce ne priveşte. Persoane, care în trecerea lor, lasă multă zgură. Însă, toate acestea, sunt lecţii de viaţă şi pentru viaţă, menite să ne călăuzească paşii în propria devenire ca OAMENI integri.
E mare lucru să fii OM! Puţini sunt cei care merită să poarte acest atribut, puţini sunt cei care poartă întru totul această calitate, care îşi îmbracă sufletul de ea. Oamenii se împart în multe categorii, iar noi ne pripim adesea să realizăm clasificări în acest sens. OMUL e UNIC! Ferice de cel care, mergând seara la somn, îşi poate aşeza creştetul pe pernă având conştiinţa împăcată. Fericit cel care luptă necontenit să îşi menţină integritatea sufletească, făcându-i fericiţi prin aceasta şi pe cei din jurul lui.
Cu siguranţă nu ne întrebăm des, dar ne putem trezi în jurul acestei problematici:"Ce este OMUL?" şi vom putea constata cât de dificil este să dăm un răspuns acestei întrebări.
OMUL - e ceea ce simţi şi ţi se imprimă în suflet la prima vedere, prima strângere a mâinii în semn de încurajare, primul sărut pe creştet în semn de consolare, prima îmbrăţişare în semn de dor...
OMUL începe de la primul gest de dăruire şi atâta timp cât va păstra această credinţă, OMUL nu se va sfârşi...

Să te-ntâlnesc...

Să te-ntâlnesc
n-a fost o simplă întâmplare,
Să te iubesc - din altă viaţă
ţi-am rămas datoare...

Nu mă-ntreba
de-mi picură iubirea
aripi peste clipe,
nici nu-mi citi pe buze
confirmarea...
voi ştii să vin
când am să îţi aud chemarea.


Să te păstrez în suflet
ca pe-un gând curat
mă simt atât de-ndatorată,
eşti firea Universului înalt
ce-aprinde-n mine fiinţa toată.


Şi ale mele gânduri toate
în poezie le prefac,
le trec pe-o coală de A4
şi-n liniştea de seară le îmbrac.


Eşti liniştea ce-mi înconjoară
umerii în fapt de seară,
eşti vântul - ce-mi sărută
tainic gândul,
eşti şi blânda adiere
dragostea pusă în toate,
prefăcut în bune fapte.

Tăcere...


S-a lăsat peste suflete
o adâncă tăcere,
cerne cu flori, cerne cu fulgi,
ce mângâiere...


Între noi s-a aprins
focul iubirii,
focul tăcerii
şi-al rătăcirii.


Taci tu, tac şi eu -
ce duet neîntrerupt,
purtăm în priviri taine
de nebănuit.


Îţi ghicesc ochii,
îmi ghiceşti gura,
îţi sărut chipul,
îmi alinţi părul,
sunt gesturi fireşti
ce cuprind adevărul.


De-ar avea cu toţi
tăceri, astfel, de dese,
am vedea pe buze
doar flori culese.


Dar noi, norocoşi,
cu fiinţa toată,
ne purtăm tăcerea
mereu laolaltă.


E taină şi-n mine,
e taină şi-n tine,
doar când tăcem
ne stă mai bine.


Fiindcă ştim bine,
vorbele ar fi de prisos,
în acest context -
fără de rost.

Când priveşti adânc
în ochii mei,
simt cum din taine
în trecere-mi iei...


Şi de ne-ar vedea într-o zi - unii
cum sufletu-mi ceri,
cum pleacă spre tine lumina,
pe mine, cu toţii, ar da vina.


Tăcere, iubire, te sorb din privire,
o încruntare - o nelămurire,
te creionez, în gesturile-ţi toate...
totu-i posibil,
în lumea noastră se poate.

Şi n-am ştiut...

Şi n-am ştiut
cât îl iubesc,
decât acum
când despărţită
de a lui - e a mea cale...
Nu am ştiut s-apreciez
când mă-mbrăca-n cuvinte tandre,
în petale...





Şi n-am ştiut
ce sinceră avea
să-i fie abordarea...
Acum, oricât aş încerca ghici,
rămâne detaşarea...


Şi n-am ştiut
că îl iubesc
decât, lepădându-mă
de visele-mi neroade...
Acum, să-l iau,
să-l strâng în braţe
nu se poate...


Şi n-am ştiut
decât în clipa
când am văzut
că el nu-mi mai aparţine,
Era al meu, era frumos,
trup suflet pentru mine...


Şi n-am ştiut
ori poate n-o voi şti-o,
de vreo speranţă
are viaţă
ori de acum toate ne sunt ADIO...


dedicată...

Iartă-mi...

Iartă-mi laşitatea
cu care a murit pe buze
primul te iubesc...
să te privez de-mbrăţişări,
săruturi - nu-i firesc...


Iartă-mi, te rog
şi îndrăzneala
cu care de atâtea ori
m-am împotrivit iubirii...
şi-am lăsat mereu nespuse,
taine - pe-ale mele buze...


Iartă-mi şi-ncăpăţânarea
de-a decide pentru noi,
iartă-mi lacrimile scurse,
adunate în puhoi.


Iartă-mi sărutări pe fugă
şi îmbrăţişări stinghere,
iartă-mă, că în plecarea-mi
m-am tot învăţat a cere...


Şi cer astăzi o privire,
ce îmbrăţişează firea,
vreau iertarea-ţi -
sinonimă cu iubirea.


Ştiu că nu sunt vrednică de-aceste -
rugăminţi, ce îţi închin,
iartă-mă, sărută-mă,
mă iartă şi mai cheamă-mă,
să vin...


Iartă-mă şi mă alină,
cum nu demult reuşeai,
dă-mi din pacea ta divină,
dă-mi din partea ta de Rai.


Iartă-mă pe veci de toate,
de pe buze să îmi dai,
un mesaj clar, ce să-nsemne:
"Nu pleca...te rog, mai stai!"

Ai şi plecat...


Ai şi plecat
fără să-mi spui
măcar un noapte bună,
ce-ar trebui să cred, acum,
când ne petrecem
mai tot timpul împreună?






Ai şi plecat
lăsând în urmă
un val de întrebări
ce mă inundă,
nu ştii că eu - de tine,
sunt tot mai flămândă?


Ai şi plecat
lăsându-mă nedumerită,
eu care şi în vis
îţi sunt iubită...
îţi ţin de cald, îţi ţin de pernă,
îţi sunt surogat în toate...
Tu pleci
şi laşi o lacrimă să se desprindă,
din ochi-mi verzi
câmpii de ape să se-ntindă...


Ai şi plecat,
însă mereu revii,
cu-aceleaşi sărutări
mă-mpaci şi mă-mbunezi
de fiecare dată...
te voi lăsa să pleci,
să regăseşti mereu în mine,
cea care te-nţelege,
te aşteaptă.


Ai şi plecat,
dar vor exista cândva plecări
ce nu vor suporta vreo revenire,
nu voi lăsa vreo urmă de iubire
să mă înduplece,
şi-apoi, mă voi preocupa
să uit de NOI...

Sărută-mi...

Sărută-mi buzele, ce ard neîntrerupte
sărută-mi lacrima -
să nu te mai inunde
şi mai sărută-mi
florile care pe creştet îmi tronează,
nu ştii cum sărutarea-ţi -
ziua-mi luminează.


Sărută-mi visele să se îndeplinească,
sărută-mă şi nu te-opri
când vezi că drumul -
pe jumătate e parcurs...
sărută-mă, ca un intrus
şi vino...
sărută-mă, nu mă lăsa...
chiar de ar fi-n acea clipită
să ne stea viaţa...


Sărută-mi tălpile
ce ard de căutare,
sărută-mi fruntea încreţită
de cât te-am citit,
sărută-mă, la infinit.

Sărută-mă,
şopteşte-mi că-s doar una,
sărută-mă şi-n trecere, de vrei...
tot focul ce îmi stă aprins pe buze -
tu, să-mi iei...


Sărută-mă ca niciodată,
Precum la prima întâlnire
sau o altă...
Îmbată-mă de-al tău nectar
ce-i spune sărutare,
sărută-mă, chiar dac-ar fi
să îţi rămân pe veci datoare.


Sărută-mă din dragoste mereu,
nicicând să nu îţi simt pe buze
vreun adio...
şi lasă-mă să mă conving, că vrem
să fim veşnic acel duo
ce-n ochii altora părem...


Şi fură-mi sărutări o mie,
să nu te temi
că vei primi mustrare...
din contră, te voi pedepsi
cu încă şi o încă sărutare...


Sărută-mi pleoapele ce-s nedormite,
sărută-mi mâinile ce ţin peniţa,
sărută-mă, e tot ce-ţi cer
 şi fă-o cu toată fiinţa...

Răstălmăcire...

E-n mine
şi-n tine
atâta iubire...
Încât, nu dau sens
iubirii -
ci răstălmăcire...




Te chem, te alung,
prelungesc iar chemarea,
eşti ce năzuiesc -
zeu, cer şi întinsă în toate -
marea!


Răstălmăcire să-mi fie
gândul ce tainic mă poartă,
zâmbetul ce mă luminează,
când te privesc - toată?


Nu-mi lua izolarea
ca nedreptate
şi nici tăcerea -
decât ca o luptă
ce-n suflet se zbate...
răstălmăcesc cuvintele-mi
şi mă sugrumă...
oare când va fi clipa
să mă ţii tu - de mână?

"Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea..."

"Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea..." - Ionel Teodoreanu afirma aceasta în "Lorelei".
În toate există deopotrivă, bucurie şi durere, încât am ajuns să cred că sunt una în completarea celeilalte. Bucuria şi durerea sunt soarele şi luna acestei lumi... rar se-ntâlnesc, dar se succedă una pe cealaltă...
Ca fiinţe umane suntem supuşi destinului implacabil, acela de a trăi pe culmile fericirii şi de a cunoaşte şi distanţa dintre cer şi pământ, distanţă care vădit lărgeşte craterul nefericirii noastre deoarece suntem neputincioşi să ne-mplinim cum adesea ne dorim...
Dar suntem totuşi lăsaţi să ne ghidăm singuri, să ne clădim propria fericire... şi indiferent dacă reuşim sau eşuăm - contează că am încercat... dintre toate eforturile, cel mai mult contează faptul că am încercat...
Suntem supuşi timpului, coordonată necruţătoare ce ne guvernează... din păcate, împotriva timpului nu putem face nimic... putem încerca doar să furăm tot ce-i mai frumos din clipele ce ne sunt date să trăim, să ne acceptăm bunul mers al existenţei, să trecem prin timp cu dragoste de viaţă sau să lăsăm timpul să treacă prin noi fără a lăsa cicatrici...
Fie că vom număra lunile, orele, minutele, secundele - trebuie să oferim acest tribut timpului - riscul, asumarea, depărtarea - şi nu voi sta să număr în aceste luni, nu mă voi limita între aceste coordonate, ci voi trăi precum o învingătoare, dăruindu-mă braţelor tale iar şi iar...
La finele acestor luni vom trage linie şi vom vedea ce ne aşteaptă dincolo de finish... eu sper că acelaşi soare, acelaşi curcubeu, aceleaşi flori şi zâmbete smulse, aceleaşi îmbrăţişări şi sărutări ce ne-au dat viaţă şi vor dăinui... sper ca secundele departe să nu ne poată despărţi.

Iubitului meu...

Sunt doar un popas
în calea ta
Ştiu, va veni timpul
când vei pleca.

Doar un popas,
o răscruce adâncă
şi vreau să cred
că ne iubim încă...


Doar un popas
ce-aduce un optimist mâine,
Dar ce ne facem?
m-ataşez, tot mai mult
de tine...



Nu-mi dai răspunsuri,
nici nu îţi cer,
Trăim împreună
într-un mare mister.


Trăim pentru azi,
ne-ndreptăm către mâine,
Mereu cu-ntrebarea:
Ce va fi cu mine?

Renunţare...

În astă seară
totul este renunţare,
renunţ la mine, renunţ la tine,
renunţ la senzaţia de bine...


Renunţ la ce am fost, ce sunt,
ce-n viitor voi deveni,
renunţ la faptul de a mai iubi...


Renunţ la lacrimi
şi nu-ntorc capul înapoi,
nu vreau să văd pe buze
gesturi care-ar încerca,
din nou, cu dăruire -
ţie, să mă dea.


Nu vreau s-aud, nu vreau să-ncerc,
o clipă - să mă detaşez de toate,
să uit de noi, să uit ce am visat,
prin renunţare,
îmi iau clipele ce m-au trădat...


Prin renunţare
îmi iau dragostea înapoi,
las ploile să şiroiască în neştire,
chiar dacă-n suflet încă e iubire...


spune-mi, la ce mi-ar folosi?
o dragoste pe care nu ştiu
de unde s-o apuc?
o dragoste înălţătoare
pe care doar eu o-ntreţin
şi în cuprinsul căreia străină,
ades mă regăsesc...
stărui în renunţare,
chiar dacă te iubesc.


Renunţ la noi, renunţ la clipă,
renunţ şi îmi asum chiar rolul
laş ce-l afişează renunţarea...
renunţ şi nu vreau să renunţ,
nu eşti să-mi spulberi măcar îndoiala.
Mă-ntreb, ce să-ntreţin?
când nu dai glas nici mângâierii...
în spatele acestei renunţări
lacrimi stau martore tăcerii.


Renunţ să mai îmbrac de mâine
zâmbete amăgitoare,
renunţ calmă la iubirea-mi,
dar să ştii că-n suflet doare...
e adânc sfâşietoare -
ideea de renunţare...

Să fii egoist uneori, te fereşte de dezamăgiri...

Este o sintagmă pe care am auzit-o astăzi şi care îmi stăruie în minte. Am reflectat şi tind să îi dau crezare, în contextul lumii actuale, a vremurilor pe care le trăim, a nonvalorilor şi mai puţin a valorilor. N-am exersat egoismul, iar cei care mă cunosc, ştiu că nici n-aş putea...dar astăzi m-am întrebat: de ce nu? de azi? de mâine? Puţin egoism? extinderea lui?
Într-o lume atât de perfidă, fiindcă mi se deschid ochii treptat, nu poţi răspunde decât cu indiferenţă...aceasta va fi atitudinea mea faţă de cei egoişti, care văd doar avantaje şi în sistemul cărora de valori nu primează şi sufletul - cel pe care ar trebui să-l întreţinem, să-l umplem de frumos, să-l împărtăşim celor dragi nouă...
Uneori, chiar şi cei dragi nouă, cei pe care îi simţim apropiaţi nouă - ne înşeală, ne sfidează, ne părăsesc - iar în urma unor astfel de persoane rămân întrebări, adesea fără răspunsuri, vină asumată, tăcere, nedrept la replică, clipe de căutare, regăsire şi extaz pe culmile ce ar trebui să genereze dragostea, încrederea faţă de oameni, faţă de OM...
E mare păcat că s-au pierdut acestea...că suntem mai mult sceptici, decât încrezători...oh, cât de alunecoasă e panta spre neîncredere şi cum răneşte sufletul, sistemul propriu de credinţe...nici nu vreau să mă gândesc. Ar trebui să pornim de la încredere, să trăim prin ea, să o promovăm, să o dăm exemplu generaţiilor viitoare...
Până şi copiii noştri ne privesc neîncrezători pentru că lumea e făcută din refulări şi fericiţi sunt aceia care reuşesc să se detaşeze privind stelele, numărându-le, punându-şi dorinţe în contul lor... bucurându-se totodată şi de razele soarelui, de cireşi înfloriţi...
Binecuvântaţi sunt toţi aceia care se bucură de ploaie, de zăpezi...fericiţi toţi aceia, care deşi osteniţi, se bucură cu tot sufletul de existenţă, de cei dragi, de o idee, de un cântec, o-mbrăţişare... să fii egoist uneori, te fereşte de dezamăgiri...dar rămâi acelaşi TU precum o maximă spunea: "Deschide-ţi braţele în faţa schimbării, dar nu renunţa la valorile tale!" - 15 martie 2013

Scrisoare deschisă către lume...

"Când puterea de iubire va depăşi iubirea de putere, în lume va fi pace." - Jimi Hendrix


La ora actuală e greu să mai ai vreo motivaţie, crede-mă..lupt de multe ori cu mine... dar am un crez, pe care îl alimentez de când eram copil şi nu vreau să mă îndepărtez de el. Duc o luptă asiduă într-un sistem care nu ştiu spre ce se îndreaptă...
Observ, cum se încearcă cu disperare, acoperirea unor carenţe, în loc să se cimenteze temelia pentru ca pe viitor "construcţia" noastră să se clădească trainică, valoroasă, de al cărei bun demers să ne bucurăm. Fiecare copil căruia încercăm să-i clădim un destin e o "fortăreaţă" şi pentru această viaţă, oferită de Dumnezeu cu un scop - fiindcă fiecare are un scop născându-se, crescând, împlinindu-se - trebuie construită o bază bună, o bază care să nu se clatine la prima îndoială, la prima întrebare fără răspuns, la primele cuvinte ce se-mpletesc de descurajare.
Poate noi adulţii, ne jucăm cu vieţile noastre, sentimentele ce ne încearcă, anii ce trec în neştire şi nu mai revin...dar cu destinul copiilor nu te poţi juca...nu îi poţi pierde când încă îi poţi ţine de mână. Pentru că va veni o zi când se vor desprinde singuri, vor păşi către provocări cărora tu poate nu le vei mai face faţă, vor învăţa din propriile experienţe - dar toate astea cu dragostea de care au fost înconjuraţi, cu învăţăturile ce le-au fost date, cu tot ce au pornit la drum.
Va veni o zi când se vor desprinde de mâna ta, dar niciodată de inima ta! Poate viaţa îi va călăuzi pe alte făgaşuri, dar nu vor uita niciodată să-şi aducă aminte de cei ce au fost: mama, tata, fraţi şi surori, colegi, dascăli, prieteni - toţi aceştia însumaţi într-un bagaj de amintiri şi experienţe; toată copilăria, adolescenţa şi formarea lor ca adult; toată candoarea, bucuria, avântul spre necunoscut; toate păstrate, menite să se imprime în timp şi să dăinuiască o veşnicie.
De aceea, e frumos să dai, din tot ce ai pentru ca mai apoi să te bucuri. Ca mamă, trăieşti încă o dată prin ei. Câte vieţi binecuvântate, câte destine ţi-asumi. Ca dascăl - dai pentru că eşti menit să dai, eşti condiţionat de o dragoste ce abundă din suflet...clădeşti destine, eşti deschizător de drumuri... şi-n toate acestea se vor clădi generaţii pe care nu le vei putea da uitării, deoarece pentru fiecare ai fost mamă...mamă - chiar dacă copilul tău e încă nenăscut, mamă - pentru că ei au fost raţiunea ta de a fi, cei lângă care te-ai bucurat sau întristat zilnic, pe care i-ai învăţat sau te-au învăţat... şi nu-i lucru puţin acesta, pentru că la rândul lor, ne dau lecţii pe care nu le vom uita ...şi poate nici nu vom dori să le dăm uitării...
Să nu-i lăsăm însă prea devreme de mână, să nu-i lăsăm să se piardă în vâltorile vieţii...să-i ocrotim şi să-i iubim cât putem, fără vreo răsplată, ştiind că într-o zi răsplata va veni neaşteptată, prin EI - oameni integri, oneşti, iubitori, sănătoşi, buni şi fericiţi.
Întrebarea mea e: încotro merge învăţământul? Ce le oferim noi acestor oameni pentru a-i vedea împliniţi, integri, oneşti, iubitori, buni şi fericiţi? Unii iubirea, perseverenţa în demersul pe care-l susţinem şi în care încercăm activ să îi implicăm...dar e un sistem care nu ştie încotro se îndreaptă şi tocmai vulnerabilitatea lui generează-ntrebări...

Feluri de a aştepta...

Sunt diferite ipostazele
în care tu - mă regăseşti
în fiecare zi...
să ştii însă, că numai unul,
mi-e felul de-a te iubi.

Feluri de a aştepta
sunt diversificate,
mai deosebit îmi pare
felul în care,
îmi cobori din cer- raze de soare.

Feluri de aştepta
şi modalităţi de-a cere,
feluri de a oferi
sufletului mângâiere.

Feluri de a aştepta,
de a te închipui,
De când eşti în viaţa mea
În stomac am mii de fluturi.

Când îmi pui cununi pe creştet
şi mi-aduci cadouri - stele,
ochii când mi-i vezi mărgele...
Toate-s feluri de-a iubi,
feluri de a aştepta.
Când e vorba de iubire,
limite - omul nu are...
E dispus să se-mplinească
prin lumină şi prin soare,
prin dragoste şi credinţă,
dar şi multă aşteptare
susţinută de răbdare...

Un mic tribut - POEZIEI - de ziua ei... 21.03.2013

Cântecul iubirii...


"Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc; acesta e cântecul iubirii!" - Liviu Rebreanu


Eşti aici dinainte de-a ştii tu că eşti. Pentru că te-am cuibărit în sufletul meu cu timpul. Timpul e cel care mi-a deschis ochii spre cel care eşti TU... omul minunat de care mă-ndrăgostesc în fiecare zi.
Eşti zâmbetul senin după care tânjesc, fiecare oră din noapte sau zi. Mereu prezent, iubit, dorit... eşti pretutindeni şi nu ştii câtă mângâiere aduci. Dragostea ta e un balsam pentru sufletul meu.
Clipele departe de tine, înteţesc dorul de fiinţa ta. Eşti aici - văzut şi nevăzut - impregnat în fiinţa-mi. Închid ochii şi te zăresc...mi-aş dori să rămâi şi să nu mă copleşească vreodată gândul că ai putea să pleci...
N-ar fi prima oară când aş pierde. Deja ştiu să pierd. Ador să păstrez ce iubesc, de aceea vreau să te păstrez lângă mine. Ca pe o boare de vânt. Ca pe un val necruţător. Ca pe o floare ce nu se-nchide, ci îşi etalează continuu frumuseţea.
Exişti! Ce frumos sentiment! Mi-ai redat încrederea în toate câte sunt, pământeşti şi divine, deopotrivă! Cred în razele soarelui - că nu sunt aici să mă ucidă, ci să mă iubească cu lumina lor. Cred în stropii de ploaie - că nu vor să mă potopească în cădere, ci vor să-mi sărute trupul istovit de căutare. Cred în IUBIRE - fiindcă s-a născut să ne împlinească... voi fi veşnic una cu credinţa. Numai aşa voi dobândi liniştea, clipele noastre, dragostea nemăsurată...
Acesta-i cântecul iubirii, un refren fără sfârşit... şi-ţi mulţumesc ţie: că exişti, că eşti fiul mamei tale, că te-ai întors de multe ori în calea-ţi, că mi-ai oferit această şansă, că eşti lângă mine, că eşti lumină, că eşti iubire şi dor... TE IUBESC - şi-ţi mulţumesc că nu cunosc altă cale :-)


iubitului meu, născut în plin April...

Cei care ne iubesc nu ne părăsesc niciodată...


"Cei care ne iubesc nu ne părăsesc niciodată, indiferent de necazurile pe care le avem, de lipsuri și de decăderile noastre... Merg alături de noi, suferă deodată cu noi, așteaptă împreună cu noi..."


Cei care ne iubesc nu ne părăsesc niciodată: în gând, pe buze, în amintire, în propria lor fiinţă. Sunt paşii care ne susţin, paşi ce nu pleacă, ci îşi confirmă prezenţa. Paşi pe urmele cărora ne regăsim, de care ne lăsăm purtaţi...
Decăderile noastre sunt primite de ei cu vorbe tandre, cu îmbrăţişări ce nu mor, cu iubirea şi încurajarea - că în final, va fi bine!
Cei care ne iubesc nu se feresc să ne însoţească: în succese, eşecuri...suferă alături de noi, plâng împreună cu noi, sunt fericiţi cu şi pentru noi. Cei ce ne iubesc sunt numai aşteptare. Pentru că aşteptarea întăreşte iubirea, pentru că răbdarea încercată întăreşte credinţa.
Consider că nu e nevoie de prea multe cuvinte când iubeşti. Dar trebuie să o şi spui. Să o şi araţi. Să fii iubire în toate. Pentru că iubind, te transformi în cel ce iubeşte, devii şi tu cel care iubeşte şi nu părăseşte niciodată pe cei pe care îi iubeşte...
Cei care ne iubesc vor fi mereu în prelungirea fiinţei noastre. Ei vor fi mâna întinsă când vom obosi, când speranţele ne vor fi năruite, când nu ne vom putea stăpâni emoţiile. Pentru că e firesc ca cei care ne iubesc să nu ne părăsească, ci să întărească dragostea şi să o zidească în noi, spre bucurie şi împlinire...fiindcă nu există împlinire mai mare decât CEI CARE NE IUBESC...iar aceştia înseamnă DESĂVÂRŞIRE...

Azi nu mai simt...


Azi nu mai simt, iubirea ta
Cum o simţeam odinioară,
Oricât aş încerca
Nu pot să-mi amintesc
Din sentimentele-ţi
când au început să moară...


Azi nu mai simt,
nici nu mai vreau să simt,
să uit că-n braţe ne-am ţinut,
azi doare fiecare încercare
să te-nţeleg, cum eşti,
ce simţi sau dacă-n trecerea-ţi
şi tu mă minţi...


Azi nu mai simt
nimic din ce-am simţit odată,
simt doar un gol
şi-o izolare plată.
Azi plouă şi mă risipesc,
în unghere numai tăcerea
mă aşteaptă,
să nu mai fiu eu oare
femeia care din simţiri
te deştepta odată?
Sau poate - tu, mai frecventezi o altă?!


Azi nu mai simt
nimic din ce aş vrea să simt
şi totuşi parcă mă risipesc iubind...
În orice zare, orice căutare,
din lacrimă şi din privire,
azi caut urme de iubire.
Şi sap adânc în urma ta
poate-o tâşni şi dragostea
azi nu, dar poate cândva
voi regăsi senină IUBIREA.


Azi nu mai simt
şi vreau să nu se piardă
crezul cu care m-am alimentat,
azi vreau atât:
să fii bărbat
şi îndoielile din suflet să îmi iei,
sărută-mi ochii blând
şi nu uita
strâns să mă-mbrăţişezi
în trecerea ta.

Ce ne spunem când nu ne vorbim?


Ce ne spunem uneori
când simţim nevoia acută
să fim împreună,
să ne ţinem de mână?

Zdrobim cuvintele
sau le lăsăm...
sub cerul clar
să se rostească?
Vocalele şi consoanele noastre
mai ştiu, oare azi, să se iubească?

Căutăm dincolo de tăceri,
dincolo de cuvinte...
încercând să găsim un sens
la ce se spune, ce nu se spune
şi ce se simte...


Să tac e o artă
cu care nu toţi
se pot deprinde...
fiindcă-s tăceri
ce spun mai mult
decât folosind cuvinte...

Ce ne spunem când nu ne vorbim?
Oare la fel de mult noi iubim?
Aceeaşi emoţie, aceeaşi trăire,
te văd cu aceeaşi nespusă iubire?


Dorinţa-i aceeaşi
şi când nu se spune,
Creşte ardentă,
găsindu-şi sălaş în mine...


Când nu îţi vorbesc,
chiar şi-atunci
de iubire sunt invadată...
sunt tot a ta iubită
şi nu-s în tăcere uitată...
ci uneori te privesc
de tăceri aprinsă,
nu mă simt -
în această lume
de cuvinte, încă învinsă.

A tăcea e o artă
mai ales când eşti femeie,
ajungi tot sub semnul cuvintelor
când vrei să exprimi o idee.

Nu mă căuta...


Nu mă căuta
dincolo de obloane închise,
dincolo de flori ofilite,
dincolo de-mbrăţişări
demult uitate
căci nu mă vei găsi.






Nu mă căuta
dincolo de vorbe nespuse,
dincolo de gesturi inutile
şi roluri adesea - prost jucate...
nu mă vei găsi
şi urma, demult
îmi va fi bătătorită.


Nu mă căuta
dincolo de gesturi imprudente,
dincolo de lacrimi ce stau ascunse,
dincolo de timpul pe care
voiam să-l petrec cu tine...
nu mă vei găsi
căci voi fi demult plecată,
iar paşii mei
nu vor mai avea nicicând
gustul reîntoarcerii
pe buzele timpului
crăpate de vreme.


Şi nu mă căuta
fiindcă în căutarea-ţi
nu cauţi decât
să te joci cu mine.
Nu mai accept
fiindcă în căutarea-mi
n-am să mă joc
cu sufletul nimănui
şi nu am să vând - suflete
nici măcar la preţ de tarabă.

Nu mă căuta
fiindcă căutându-mă
vei învăţa zi de zi
că tăcerea mea un preţ are:
Preţul singurătăţii şi al durerii,
al promisiunilor ce s-au detaşat
de pe buze şi din îmbrăţişări,
devenind astfel umbre
a doi îndrăgostiţi - ce au fost odată...

Adu-mi aminte...

Adu-mi aminte să te port în gând,
să nu te scot din sufletu-mi de tot
şi dă-mi la toate câte mă-nconjoară,
dacă se poate-un antidot...


Adu-mi aminte să nu uit de mine,
 să nu uit de noi,
nu vreau să-mi alunece paşii înapoi,
nici lacrimi să se prelingă şuvoi...


 


Adu-mi aminte ca-n îmbrăţişare
să pun iubirea, dorul
şi toate câte-n  suflet mi s-au strâns...
Adu-mi aminte şi de zâmbet
căci nu mai ştiu ce-i
şi nici nu-l mai ştiu schiţa...
adu-mi aminte prin prezenţa ta,
fiindcă doar tu reuşeai
 chipul a mi-l lumina...


Adu-mi aminte că eşti bun şi drept,
nu mă lăsa încercată de gânduri grele,
nici nu lăsa a lumii iscodiri
amintirile să-mi spele...


Şi suspin de prin unghere,
ecouri se aud şi din podele,
adu-mi aminte, să nu uit cum eşti,
de uitarea care se aşterne,
te rog, să mă fereşti...



Adu-mi aminte şi de ziua-n care
ţi-a dat viaţă a ta măicuţă,
şi lasă-mă, de îmi aduci aminte,
măcar în ziua aceea, să nu fiu cuminte!


Adu-mi aminte că eşti undeva
şi dă-mi un semn
că în curând te voi vedea...
adu-mi aminte, ori de câte ori,
că noi pe gură nu scoatem cuvinte,
ci frumoase flori...

De la plecarea-ţi...


De la plecarea-ţi
n-am să mă-ntreb de ce,
nici n-am să număr clipele...
îmi voi păstra, sufletul -
neîntinat,
şi ori de câte ori
de tine-mi voi mai aminti
să ştii că nu va fi păcat...


De la plecarea-ţi
dragostea nu s-a diminuat,
eu o păstrez, o îngrijesc
şi cu fiecare zi ce trece - creşte,
de la plecarea-ţi
doar atât să ştii:
acelaşi suflet sunt ce te iubeşte...

De la plecarea-ţi
e mai complicat
sau mi se pare,
poate fiindcă ajungând acasă
nu mai spun nimănui
ce peste zi m-a minunat,
ce trăiri sufletul îmi împlineşte...
chiar dacă ai plecat
pe urmele-ţi duse de vânt,
poveşti nescrise se şoptesc
prin crăpături de uşi ele vuiesc
şi-ţi duc, în depărtare-un tainic
"Te iubesc!"...


De la plecarea-ţi
m-am îmbărbătat în fiecare zi,
m-am consolat cu gândul că de-acum
pe ţărmuri diferite vom trăi...


De la plecarea-ţi
nici o tristeţe nu o va mai preceda
pe cea din ultimă tristeţe
ce ai lăsat în urma ta...

I-am scris iubitului meu...

I-am scris iubitului meu
să nu mă uite
şi dacă poate, în trecerea anilor
ochii cei limpezi
uitării nicicând să nu-i dea...
I-am scris c-am o rană în suflet
pe care de la plecarea-i
n-o pot nicicum vindeca.


 



I-am scris iubitului meu slove...
din slove-l recompun, ghicesc şi citesc.
I-am scris, să rămână vorbele
şi să nu zboare...
la a dimineţii boare de vânt...
amândoi ştim că dat -
cuvântul e un legământ.


I-am scris iubitului meu
şi în vise,
nu i-am scris însă
ca să mă tânguiesc...
I-am scris că-l iubesc
şi că poate
vreodată acestea vor fi uitate...
dar astăzi cu drag, de ele,
îmi amintesc.


I-am scris iubitului meu
că îl simt şi astăzi
ca pe o adiere demult uitată...
i-am scris să nu simtă că-i singur,
că singură sunt...
i-am scris pentru el, pentru mine,
cu toată cerneala ce-mi vine...



I-am scris că nu mă lepăd încă de iubire
şi că în somn mult timp de-acum
numele lui eu voi chema...
i-am scris să ştie
că în fapt de seară
doar lacrimi se-mpletesc cu rugăciune...
i-am scris pentru azi,
să-i ajungă mâine.


Îţi scriu ţie...


Îţi scriu ţie
ca să nu mi se pară -
azi, dorul, cea mai mare povară...
îţi scriu, dragă fiinţă,
să iei la cunoştinţă
că din lumea-ntreagă
mi-eşti fiinţa cea mai dragă.


Îţi scriu ţie
care eşti atât de departe,
îţi scriu să-mi dovedesc
până la un anumit punct
că se poate...
să-ţi scriu, să-ţi şoptesc,
să aflu dacă eşti bine...
îţi scriu ţie, dragul meu,
să mă simt împăcată cu mine.


Îţi scriu azi, ţie
gânduri - o mie,
deşi alte fiinţe te mişcă
şi te-nconjoară...
îţi scriu ca să nu simt
că-n fiinţa-mi
ceva începe să moară.


Îţi scriu
şi am să fac asta
la intervale de timp...
îţi scriu dintr-un loc în care
cândva şi tu ai trăit.


Îţi scriu să-ţi aduci aminte de mine,
mă amăgesc cu această premisă...
îţi scriu ca să nu simt
că uşa pe veci e închisă.

Prima dragoste nu se uită niciodată...


  Poate de aceea, în nenumărate feluri, viaţa ne-a adus mereu unul lângă celălalt. Îţi mulţumesc pentru ce ai însemnat pentru mine, că ai fost mereu acolo, când te-am chemat. Îţi mulţumesc că ai fost printre puţinele persoane care m-au învăţat să nu mă mai doară.
Te voi iubi mereu! Azi mai mult ca niciodată,poate cu o dragoste prietenească, izvorâtă din dragostea dintâi. Îţi mulţumesc că ai fost, la un moment dat, sufletul meu :-)
Acest lucru te-a distins dintre toţi şi mi te-a aşezat în suflet ca pe cel mai drag prieten!
M-am despărţit de tine pentru că dragostea noastră nu se mai potrivea cu ce eram. Dar te-am iubit...şi nu de puţine ori m-ai reprimit în sufletul tău cald şi încăpător...şi în cele din urmă ne-am despărţit iar, ca să lăsăm loc prieteniei.
Azi vreau să strig lumii toate acestea, fiindcă puţini cunosc faptul că o dragoste frumoasă se poate transforma în ce a fost la început: o frumoasă prietenie :-)
Te iubesc, prieten drag...fiindcă vei fi mereu acolo să mă asculţi, fiindcă puţini vor fi cei care vor înţelege. Îţi doresc să fii fericit! Merităm amândoi asta! Eşti cel mai minunat om din viaţa mea! :-)

Tuesday 18 June 2013

Ne-am despărţit prieteni şi iubiţi...

 












De mâine-mi va fi cel mai greu,
n-am să mai plâng pe braţul tău
şi am să caut alinare,
acolo, în filele tale...


Tu eşti o carte prea puţin citită,
neînţeleasă uneori,
o carte care, însă,
mi-a dat emoţii şi fiori.

Iar paginile răsfoite
mă-mbie la lectură-ntr-una...
n-am pace până când nu te citesc,
deşi departe, eu tot te iubesc...


Şi mi-ai citit de dragoste şi dor odată,
mi-am dus departe gândul
şi nu-l pot întoarce înapoi...
ce s-a-ntâmplat cu noi?
când ne-am lăsat duşi de acest şuvoi?


Mă iartă dacă numele tău mi-e pe buze,
mă iartă dacă gândul mi te poartă...
în sufletu-mi nu am o altă hartă
decât privirea sufletului tău...
Aruncă o ocheadă şi spre mine
cea muritoare ca şi tine.


Ne-am despărţit prieteni şi iubiţi,
acum suntem pe lume rătăciţi...
fiecare-a ales un sens al malului - departe...
un sens ce acut ne desparte...
şi cred că nu va mai fi noapte
ca în cuprinsul braţelor să mi te regăsesc,
nici pe genunchii mei
să-ţi spun din priviri cât iubesc...



În ochii noştri înlăcrimaţi
prea multă dragoste zvâcneşte,
voi fi aici, ca-ntotdeauna:
singura pe pământ ce te iubesşte!

Ne-am despărţit prieteni şi iubiţi,
noi, de dragoste fericiţi...



Mi-e dor de tine...


Mi-e dor de tine...
ce simple şi sfinte cuvinte,
rostite, în prag de seară,
să-ţi mai aduci aminte:
că în priviri se scaldă
astăzi, iubirea toată,
că-n versuri e-o chemare
ce şi pe cer îl doare...

Mi-e dor de tine
şi aleargă gândul,
atât, cât să te poată cuprinde.
Aude deseori şi vântul,
chemări din depărtări
şi speră
la o chemare ce nu-i efemeră...


Mi-e dor de tine...
e un dor ce-apasă...
un dor fără de nume,
fără casă...
Un dor ce strigă-n patru zări
şi se înşeală
că te vede-ndepărtări...


Mi-e dor de tine,
mi-e dor de mine,
mi-e dor de braţe sigure
întinse spre tine...
Mi-e dor şi mă tângui,
mi-e dor şi doare,
Mi-e dor,
spune-mi dorul:
ce noţiune de timp are?

Voi fi aici...

 Voi fi aici,
aşteptându-te,
iubindu-te,
glumind şi
întrebându-mă
care-i clipa?
clipa regăsirii,
clipa mângâierii,
clipa ce se lasă mult aşteptată...


Voi fi aici,
mângâiere şi surâs,
cea care-ţi va ţine contră
la fiecare cădere...
ca tu să nu cazi,
să nu mi te rătăceşti...
am să te prind mereu
cu braţe de flori şi dragoste,
cu braţe deschise...


Voi fi aici,
iar privirile impersonale ale altora
mă lasă rece...
curioşi, neştiind ce se petrece,
vor căuta să ne aţâţe
de o parte şi de alta,
dar noi nu vom dărâma mituri
ce cu trudă am construit....


Voi fi aici,
să te sărut,
să te îmbrăţişez, să te felicit...
să te mângâi,
să te ţin în braţe...
să-ţi descătuşez robia
de toate cele ale lumii...
voi fi aici,
dincolo de zidul
unde simt inima-ţi cum bate...


Voi fi aici,
nestrămutată,
fidelă ca întotdeauna...
să-ţi ies în întâmpinare,
să-ţi devin iar iubită...
voi fi aici - ca-ntotdeauna...
nicio piatră nu am clintit de când ai plecat,
nici valul nu s-a mai abătut pe malul care ne desparte,
iar ecourile îndepărtate, azi, îmi par...


Voi fi aici,
fiindcă aici sunt şi cărţile tale,
cărţile noastre...
noi doi, o bibliotecă vie
a iubirii ce s-a consumat...
noi doi -
un limbaj ermetic...
voi fi aici,
vei fi aici,
dar câţi, oare, ne vor înţelege?

N-am să împart cu tine...


















N-am să împart cu tine
creşterea din mine...
doar eu, din doi
mă voi bucura
de fiinţe
care naştere vor lua...


N-am să împart cu tine
niciuna din trările de-acum,
când "mamă"
glasul blând va murmura...
trările ce sunt astăzi în mine,
străine ţi-s, de la plecarea ta.


Şi n-am să-mpart
ce-mi aparţine,
cu tine nu...
plecat-ai fără să priveşti n-apoi...
iar noi, în gângurirea
ce va fi firească
îmbrăţişarea nu-ţi vom căuta...
şi vom uita după atâtea ploi şi soare,
în anotimpuri de ninsoare
ce rezonanţă ta-ta are...



Doar clipele - amintire...

Azi n-am decât, clipele,
amintire cu tine...
Imaginea ta e fugară
şi n-o pot în braţe lua...
Azi părem fericiţi,
departe, unul de altul
şi n-aş vrea să ştii
ce-mi spune, încă, inima...


Azi chiar şi-amintirea mă-nşeală,
atât de departe - clipele-mi par,
s-au scurs luni ca petale,
efemeră e clipa,
în braţe, când te ţineam...

Doar clipele - amintire...
îmi stau azi în prag alinare...
alung în neştire
năluci ce au fost,
visele mele, visele tale...
visele noastre - necunoscute...
vise ce bat la poarta uitării,
mă amăgesc încă,
dar ştiu că totul e destinat destrămării...

Şi-mi fuge sufletul,
alunecă seara...
de-un caldarâm, grabnic se loveşte...
imaginea ta, gravată în suflet se iveşte...
şi-mi nasc în ochi luminiţe,
alunecă în colţul lor - stropi de rouă...
Aş vrea, dar nu se poate,
o inimă, dacă s-ar putea - nouă.

Doar clipele - amintire...
şi din toate clipele
le aleg, încă, pe cele cu tine...
departe eşti...nu ştii cât doare...
când te simt aproape,
mă loveşte iar o...depărtare!

Încă mai sper în iubire...
încă mai sper în vindecare...
nebănuite căi are amintirea
şi nu se lasă robită de crunta uitare...
clipe amintire şi clipe uitare...
spuneţi-mi şi voi, cine?
astfel de clipe, nu are...?!?

Nu pot...şi totuşi...













 Nu pot să te sun...
mi-e teamă că m-ar podi plânsul,
mi-e teamă că m-ar pufni râsul,
de situaţia ridicolă în care ne-aflăm...

Nu pot să te chem...
dar pereţii inimii mele
sunt lipiţi de cei ai inimii tale...
doar ziduri azi ne-mpresoară
şi oricât de impersonali
am vrea să părem, eu şi tu...
ne aduc laolaltă gândul, clipa,
tremurândele buze
arse de lacrimi şi dor...


Nu pot să mă las de tine...
chiar dacă nu te sun...
chiar dacă nu te văd...
chiar dacă distanţa ne desparte...
te simt, eşti aici şi ştiu -
distanţa e doar o constantă,
distanţa e să îţi dai seama ce mult te iubesc...


Nu pot...şi totuşi...
mă ard degetele uneori...
să-ţi scriu din tastatură...
să-mi actualizez trăirile...
să-ţi dau un semn, că sunt aici,
consumându-mi condeiul, sufletul şi cuvintele
pentru dragostea noastră...

Am plecat...


















Am plecat la drum
doar cu un geamantan de vise,
nu ţi-am mai lăsat, ca până acum - cheile ţie...
ca să mi le ţii închise...


Şi am păşit încrezătoare
spre lumi noi, de lumini strălucitoare
lăsând în urma mea tot scepticismul, pe care
mi l-ai indus cu un scop oarecare...

Am plecat astăzi pentru totdeauna
cu rochia de-alaltăieri croită...
să ştii că sunt nespus de fericită
că altă bucurie mi s-a întâmplat
şi că robită, nu mă las, nicicând
de vreun bărbat.


Azi plec pe drumul cu lumină,
păşind pe tocuri
mai frumoasă şi senină,
luând cu mine doar propriul bagaj
lăsându-ţi amintirile, pline de praf,
în sertăraş...

Azi plec din viaţa ta,
rămâi cu bine...
şi dacă vreodată
mă vei mai căuta...
să ştii că nu poţi construi nicicând
din ce a devenit ruine
ceva care la loc să se poată edifica!



Azi plec şi loc nu e decât pentru ADIO,
plec hotărâtă de a te lăsa...
şi nu voi mai privi în a mea urmă
ci numai înainte eu am să păşesc...
privirea îmi va fi semeaţă,
obrajii îmi vor fi de foc...
dar nu mai este mijloc de-mpăcare,
să ştii că împăcată sunt cu acest gând:
că toate se vor linişti plecând...


Azi plec, oricât de rugătoare
sunt ale tale priviri...
bucură-te de prezenţa-mi
doar în amintiri...
momente sunt şi-acestea,
când se scutură iubiri...


În ziua-n care m-ai văzut plecând...













M-am hotărât
şi azi nu-mi stă nimic în cale,
din dragostea ce-a fost
în viaţa-ţi voi fi -
o plecare.


Singură, paşii îmi voi îndruma,
spre-acele patru zări
unde să nu mă poţi căuta...
şi am să stau în unghiurile-n care
nu am s-aud ecoul
strigând a disperare.


În ziua-n care m-ai văzut plecând
în suflet toate ţi s-au prăbuşit:
credinţe, vise şi iubire,
nu-s responsabilă
de a ta rătăcire.


Un om când ţi-e în preajmă
trebuie căutat,
nu căuta s-apreciezi omul
când a plecat...
şi azi pustii vor fi căile care duc la mine,
când am plecat, de dragoste
şi de trăiri m-am scuturat.


Din ziua-n care m-ai văzut plecând
Îmi spun unii, că ochii-ţi neîncetat mă plâng...
dar nu mai sunt cea care-nţelegea,
în stâncă rece şi impersonală-ai transformat
credinţa mea.

În ziua-n care m-ai văzut plecând,
nu ai ştiut că-mi grăbesc paşii
ca să nu mă frâng...
şi printre petale rămase-n cale,
nu vei ştii niciodată - lacrimi -
câte au rămas amare...


Şi cred că toate ţi le-am spus,
nu doar plecând...
când nu va mai fi rost de dragoste
n-am să mă-ntorc nicicând,
împacă-te, cu acest gând...!

Mama carte...















Pentru copilul meu voi fi
mama carte...
cea care-l va înţelege,
îl va înveli de toate grijile lumii,
cea care-i va purta paşii, pretutindeni,
în taină...



Pentru copilul meu
îmi voi deschide filele...
voi fi o carte,
voi fi o mamă,
voi fi întrebarea de pe buzele lui, încă crude
şi voi fi răspunsul
pe care-l aşteaptă
cu-o nerăbdare fierbinte, să i-l aştern
pe creştet!


Pentru copilul meu
voi fi o bibliotecă universală...
îl voi lua de mână
şi-l voi purta prin toate încăperile...
oricât de târziu, în prag de seară,
voi răspunde chemării lui:
"Mamă, fii carte! Poartă-mă prin lume!"


Pentru că orice mamă îşi poartă fiul:
în pântece, pe buze,
mai târziu de mână...
îl poartă-n priviri şi în suflet
când e departe...


iar el, oricât de îndepărtat ar fi ţărmul
ce se-aşterne între noi astăzi,
va fi mereu puntea ce va reuni
mama cu tatăl...
dincolo de ştiinţa-i sau neştiinţa-i
va reuni ce s-a pierdut din vedere cândva:
pe mine şi pe tine,
dezbinaţi din întâmplare, dar straşnic uniţi
prin copilul dăruit de mama carte...

P.S. Dacă ai carte, îţi vei face într-o zi şi de iubire parte...

Cine te citeşte deseară?

Sunt nopţi în care nu pot să pun capul pe pernă. Simt acut prezenţa ta...nu pot să-ţi părăsesc rândurile...simt că dacă fac acest lucru literele se vor împreuna şi când va fi să te reiau nu-ţi voi mai descifra spusele... de aceea, stărui cât mai mult în preajma ta...nelăsând geană pe geană să se biruie...şi cât de captivată sunt de tine adeseori...nu mă pot desprinde de îmbrăţişarea ta...felul cum îţi alegi cuvintele, faptul că eşti calea ce nu se-nchide niciodată...
Cine nu ar stărui în preajma-ţi? Cine nu ţi-ar face altar? Cine altcineva, în locul meu, nu ţi-ar aduce toate florile drept ofrandă? Ah, dar am uitat...ţie ţi-e îndeajuns mângâierea degetelor mele...felul cum te răsfoiesc: cu dragoste, cu sete, cu dorinţă şi frică în acelaşi timp - să nu te sfârşeşti mâine...
Goana continuă cu fiecare pagină...şi cu fiecare filă întoarsă îmi creşte curiozitatea, foamea de tine...eşti palpabilă, dar eşti şi idee...te caut uneori şi nu te găsesc...ştii cât de triste sunt zilele când nu găsesc ediţia preferată? Sufăr în lipsa ta câineşte...şi spune-mi: nu-i frumos sentimentul? Mi-am pus în genunchi sufletul - pentru tine...e puţin? e prea mult? Mulţi vor sta şi o vor socoti-o...eu însă nu am timp de contabilizat când prezenţa ta îmi dă o stare de nedescris...
Mă faci să mă simt mai frumoasă în zilele când tind să am îndoieli...tu-mi umpli sufletul de frumos, de cunoaştere...astăzi nu m-aş mai imagina fără tine...şi nu vreau să te abandonez între rafturi...le spun şi altora să nu te abandoneze...fiindcă ţi-e frig şi ţie, te doare...fiindcă te simţi pustie între acele rafturi impersonale unde doar praful se mai aşterne din când în când îmbolnăvind bibliotecari fideli...
Te-ai gândit vreodată că sunt persoane ce te iubesc si pe care le-ar durea să uiţi odată clipele petrecute împreună? Tu, carte, să nu mă uiţi...mai cheamă-mă uneori...să-ţi mângâi filele, să-ţi culeg din cuprinsul paginilor învăţăturile...să nu te simţi singură, să nu amorţeşti de dorul zilelor când ne petreceam mai tot timpul împreună...mai îndrăgosteşte-mă iar de tine...la nesfârşit, îndrăgosteşte-mă...şi spune-mi: nu ţi-e teamă de cine te citeşte deseară? Nu ai vrea să fiu eu aceea? Dar mai mult: nu ţi-e teamă să adormi între rafturile reci şi pustii de atâta vreme? Dacă eu te-aş abandona nu te-ai simţi trădată? Ah, în treacăt am pus această întrebare, adorato! Însă tare mult mi-ar plăcea să ştiu,CARTE, cine te citeşte deseară?