Nadina

Nadina

Sunday 31 January 2010

Frânturi din altă carte (4)


Am început să ne afişăm din nou împreună, de această dată cu promisiunea de a nu mai ţine cont de prejudecăţile altora. Nu mai doream să îmi las sentimentele călcate în picioare. Doream să mă împlinesc alături de bărbatul iubit. Să îi aparţin. Să îmi aparţină. Să fim totul, unul pentru celălalt.

Aveam de recuperat anii în care am stat departe unul de celălalt. Doream să primesc sărutările de care fusesem privată. Dacă se putea, chiar în avans. Eram o devoratoare de dragoste. Şi nu îmi părea rău. Trăiam cu un scop nobil, eram cuprinsă de simţăminte sincere şi frumoase.

Era o toamnă frumoasă. Frunzele cărămizii îşi perindau poveştile la fereşti cuprinse de spaima picurilor de ploaie. Începeau să se închidă norii, dimineaţa bruma iar speranţele noastre nu îşi pierduseră făgaşul.

Ruginii...erau frunzele....dar şi unele amintiri ce se doreau actualizate. Porneam braţ la braţ, străbătând locurile de altădată...găseam locuri familiare, puţin altfel de cum le lăsasem cândva.
Mă cuprindea emoţia aflându-mă alături de el, pribegind cărările pierdute de timp ale amorului nostru din trecut, iar acum împrospătat, dornic de inedit...dar şi de o rememorare a ceea ce a fost şi e frumos să pecetluim în amintire.

La braţul său simţeam că renasc. Revedeam cafeneaua unde ne cunoscusem întâia oară. Locul în care s-a produs declicul...unde două inimi începură să bată la unison, asemeni unei chemări mute, dar tâlcuite de cei doi îndrăgostiţi: eu şi el, continuându-ne basmul.
Toate clipele se restrângeau acum în jurul nostru, toate amintirile evocate ne sensibilizau fiinţa...ochii mei lăcrimau, ai săi erau umezi...de emoţie, din dragoste, unul pentru celălalt, pentru totdeauna.

Ştiusem întotdeauna că va reveni cândva. Dincolo de toate îndoielile mele, existase şi certitudinea că îl voi avea alături. Ştiam că va primi iertarea...
Revenise oarecum străin, dar l-am recunoscut: după zâmbet, după amprenta sărutului, după suflet, după felul cum mă ridica în zbor, după modul în care îmi construia aripile şi mă susţinea clipă de clipă.

Şi m-am gândit şi la situaţia în care ar fi posibil să mă rănească mai profund decât ar fi făcut-o vreodată. Dacă ar îndrăzni să mă lase iar fără speranţe şi vise...aş fi în stare să îl iert la nesfârşit, să îl las să plece, să se regăsească...

Şi mai ştiu că îl voi iubi întotdeauna, cu o forţă pe care nu mă simt întotdeauna stăpână. Sunt momente în care simt că dragostea asta e prea mult. Şi e bine, într-un fel. E superlativul care nu poate fi demonstrat, definit, exemplificat. E dragostea, conştientă şi inconştientă – dragostea ce îmi ţine respiraţia în loc şi totodată îmi sporeşte vitalitatea.

În luna decembrie am avut lansarea unui volum de poezii de iarnă. M-am ocupat exclusiv de această lansare, până în cel mai mic detaliu. Sprijinită, bineînţeles, de iubirea mea. Iubirea îmi oferea puteri magice, de care mă minunam şi eu când deveneam conştientă de existenţa lor.
Lansarea a avut loc într-o librărie londoneză nu prea cunoscută, dar aranjată cu bun gust şi cu un public binevenit. Împodobisem brazi, aprinserăm lumini, lumânări parfumate. Era o atmosferă superbă. Singurul aspect de care eram privaţi era o iarnă în toată regula. Lipseau fulgii de nea, troienele de care aminteam în versurile mele.

Acest aspect a făcut oarecum ca această lansare să nu fie deplină. Dar mână în mână cu cel drag, sub privirile publicului şi a criticilor de specialitate, aveam să trec şi-acest hotar...mulţumită şi împlinită, că toate sunt bune şi de folos.
Nici acum nu uitase să îmi ofere un buchet de trandafiri albi. Mă pierdeam în imensitatea frumuseţii lor. Cu fiecare clipă, părea că îmi ghiceşte şi redescoperă fiinţa. Îmi plăceau surprizele lui. Îmi rezerva cele mai plăcute momente ale vieţii. Alături de el nu eram ceva, ci eram cineva. Eram persoana cea mai specială, fiinţa cea mai importantă. Asta eram eu pentru el. Aceste lucruri erau un bun motiv să trec peste orice neplăcere, peste orice încruntare, dacă acestea s-ar ivi.

Am hotărât să luăm o vacanţă. Am ales ca destinaţie România. Aveam să poposim la ai mei, iar mai apoi la munte. Eram încântată de acest gând. De faptul că sărbătorile de iarnă mă vor găsi acasă, cu ai mei.
Visam la fulgi de nea, la ninsoare deasă. La colindele noastre. La tradiţiile noastre. Totul îmi revenea în minte atât de familiar. Iar faptul că toate se vor concretiza era o încântare.
Ai mei ne-au primit cu drag. Mă bucuram să îi regăsesc sănătoşi, veseli, tineri parcă deşi, „ninşi” de trecerea timpului. Erau mai calzi, mai blânzi. Începeau să semene a bunici. Chiar una dintre doleanţele lor era aceea de a avea nepoţi. Fapt care se putea concretiza într-un viitor.
În ajun am împodobit bradul cu tata şi Peter. Era superb. Clichet de clopoţei, colinde în surdină, râsete şi armonie. Eram o familie. Eram un tot. Mama făcea minuni în bucătărie. Îmi pregătea o grămadă de preparate. Ştiam că voi fi iar răsfăţată. Adoram cum găteşte ea. Este unică. O iubesc. Nu mai e nimeni ca mama.

Am fost gazde pentru colindători. La pensiune veneau foarte mulţi. Majoritatea erau tineri. Sincer, ne bucurau glasurile lor cristaline. Dar şi faptul că, păstrau tradiţia şi nu o lăsau să moară.
Era minunat Crăciunul în familie. Se putea citi şi pe chipurile părinţilor mei cât sunt de fericiţi. De mult timp nu mai fusesem în preajma lor. Ar fi fost de neconceput să lipsesc de la sărbătoarea familiei, să nu fiu acasă.

Deşi pentru mine acasă nu mai însemna neapărat locul unde crescusem. Eram legată şi de aceste locuri. Sufleteşte, aici mă regăseam...dar tot mai mult mi se contura în suflet credinţa că acasă e o stare de bine, acasă e atunci când eşti înconjurat de cei dragi – oriunde te-ai afla.
Eram nespus de fericită. Îi priveam cu mare drag. Nu îmi mai săturam privirea de chipurile lor. Îi priveam pe toţi trei deopotrivă: mama, tata şi Peter. Nu aveam să ştiu pe atunci cât de crudă avea să fie viaţa mai târziu. Nu puteam să prevăd că veselia de acum se va transforma în tristeţe, iar prezenţa atât de marcantă – va deveni cândva o absenţă de care nu te poţi dispensa.

Saturday 30 January 2010

Vino după mine şi lasă lumea să vorbească...


De-atâta timp îmi exersez singurătatea. Viaţa aceasta, fără tine-i un viciu...traversez zile, speranţe, ani, aşteptări, zadarnice vise...pun în balanţă ce-a fost, ce e...şi cântărind adesea toate aceste şanse, privind la imagini neclare, mă podeşte plânsul.

Tot mai des, mă regăsesc plângând...după tine, după noi, după ei, tinerii aceia...şi mi-am lăsat visele să se strângă grămadă...ocol fac în juru-mi...dar nu le pot închipui ca împlinire. Nu fără dragostea ta, nu fără prezenţa ta. Şi astfel mă-nchid în mine...


În tot ce fac, pun o parte din dragostea aceasta mare...fără ceea ce simt, aş fi doar o ramură spânzurată de vid. Simt că sunt cineva astăzi, cum mă priveşti de undeva...şi-aievea ştiu că iar vei reveni...să fii cucerit vrei, să fiu cucerită aştept... smulge-mi, te rog, îndoiala...nu mai fi nedrept!! Am cuie în suflet şi-n braţele larg deschise de aşteptare...vino după mine, nu ezita în drumul tău...vino, şi lasă lumea să vorbească...ne-au fost ei vreodată alături când departe, suflete hoinare-am suferit? Au pus sare pe rană, făcând dragostea să pară dramă...


Pun iar geană pe geană, visându-mă în braţele care m-au strâns cândva...vino după mine şi lasă lumea să vorbească...nu au decât să cârcotească...dar vino azi, când plină de dorinţă te chem...când ochii-n lacrimi sunt numai îndemn...când dragostea nu se mai poate întrupa în altă fiinţă...te-aştept pe-acelaşi TU... bărbatul, prietenul, criticul meu...mai e doar un pas de făcut, un pas în care mereu ne vom scălda...hai, îndrăzneşte...şi lasă lumea!!

Friday 29 January 2010


"Visez la o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cîţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi." (Constantin Noica).





Textul are un mesaj foarte profund şi reprezintă în acelaşi timp un semnal de alarmă la adresa libertăţii de exprimare liberă şi totală a adolescenţilor (tinerilor). Şcoala nu ar trebui să servească drept act de predare. Ar trebui privită şi ca mijloc de descoperire a sinelui. Să însemne mult mai mult decât predare-învăţare. Şcoala ar trebui să scoată în evidenţă experienţa, umanitatea, sensibilitatea.

Cred că ar fi mai potrivit să spun că ar trebui să dezvăluie subtilităţile tinerilor noştri, care ascund deseori valori, atitudini pe care nu le putem la prima vedere remarca. Profesorul ar trebui să trăiască liniştit, într-o cetate a valorilor relevante, de unde tinerii să nu iasă îndoctrinaţi, ci eliberaţi. Tocmai aceasta cred că e marea problemă: promovarea unor idei, îndoctrinări în masă care "ucid" spiritul tânăr, în loc să îl fac să iasă la iveală cu tot ce are mai bun, mai pur.

Profesor adevărat este cel care este căutat cu "sete de cunoaştere". Un profesor nu încătuşează, ci descătuşează. Oferă perspective, acceptă altele. Tinerii simt nevoia de a-şi destăiunui convingerile. Însă, cu siguranţă, detestă să le impunem sau servim propriile convingeri. În condiţiile în care nu doar noi ca şi dascăli dăm lecţii, ci şi prietenii, familia, prietenul/prietena încearcă să ofere aşa-zise "lecţii de viaţă", ar trebui să le oferim altceva. Ceva nerepetitiv, o nouă experienţă din care să aibă de învăţat, dar prin care să se descopere sau redescopere pe sine însuşi.

Noi trebuie să le oferim dreptul la replică. Ei nu vor avea de învăţat într-o sală de clasă închişi câteva ore pe zi. Ei vor avea învăţat de la lume, din experienţele cu care se întâlnesc. Experienţe care pot isca reacţii, opinii.

Este firesc să îi ghidăm, să le răspundem întrebărilor. Dar toate acestea cu o limită. Îi putem lua de mână şi arăta drumul, dar excludem posibilitatea de a-i conduce până la capătul drumului. Tinerii trebuie să găsească soluţiile singuri. Nu le putem pune totul în pamă. Astfel îi stricăm.

Însă îi putem lăsa să cerceteze, să experimenteze. Pentru a învăţa singuri, pentru a-şi lua cu propriile forţe resursele necesare de a rezolva o problemă, de a soluţiona o situaţie, de a învăţa că totul se învaţă mai simplu şi mai constructiv prin proprie experienţă.

Îndemnul ar fi să nu îi lăsăm să se ghideze doar punând întrebări. Acest lucru îl fac şi oamenii cu deficienţe de vedere, dar rămân tot nevăzători. Pe când, tinerii noştri, trebuie să îşi lărgească viziunile. Să nu se limiteze doar la a întreba şi la a primi răspunsuri.

Trebuie să le facilităm ocazia de a spune ce au de spus, de a le oferi cuvântul. Importanţa cuvântului lor în faţa noastră are un mare semnificat. Contează foarte mult pentru un tânăr să dai credit spuselor sale, să-l încurajezi, să-l asculţi, să-i înţelegi nevoile.

Dacă suntem dascăli nu înseamnă că întotdeana răspunsurile sunt la noi. Nu înseamnă că suntem atoateştiutori. Şi de cele mai multe ori deţinând răspunsurile pec are ei le necesită, însă având siguranţa că le pot găsi şi singuri, să nu le retezăm şansa. Suntem mijlocitori între ei şi ei înşişi prin faptul că noi suntem firmamentul ce îi poate pune în legătură.

Nu noi suntem cei care îi fac să devină din ceea ces unt altceva- mai mult sau mai puţin - ci ei înşişi, căutându-ne relevându-ne experienţe, trăiri, mărturisiri, şi nu doar nouă, ci şi altor tineri...reuşesc să apropie ceea ce sunt de esenţial, să se redescopere sau descopere mai mult, într-atât încât să devină cum au visau sau şi-au dorit. Şi toate acestea, pentru vremurile contemporane - pe care le trăim...


(Szakacs Nadina Maria) - 29.01.2010 ~Psihopedagogia adolescenţilor~

Thursday 28 January 2010

Când fulgii ne îndreaptă gândurile unul spre celălalt...


Să ţii pumnii pâlnie, să ningă-n ei... fă-mi, te rog mare, bulgărele dragostei... fi te rog sania mea şi poartă-mă anume pentru-a mă-ncânta... nu spune nu când vezi că cerne timpul norii ... în ianuarie ghioceii înfloresc, şi nu bujorii...


Amintirile cern o parte din mine, o parte din tine...azi gândul ne poartă, iar cerul aşteaptă...ne e dor sau ne amăgim? ne căutăm lipsa unul altuia sau rătăcim? iubim sau gheţari vrem să fim? doar întrebări din care ce să cred? că nu ne potrivim?


Suntem mereu împreună...chiar de negi, chiar de există mereu o alta...chiar de nu vom mai fi vreodată laolaltă...tot împreună suntem, chiar de neg...chiar dacă caut un potenţial "altul"...nimic nu mi te va-nlocui...


De ce nu vii în anotimpul vieţii mele? doar flori de gheaţă îmi mângâie azi singurătatea...nu există fulg pe care să nu-l trimit în căutarea ta...unde eşti? pe ce cărări abătute? nu ştii c-acele căi, fără de mine, sunt abrupte?


Unde au dispărut? Bulgărele ce mă răcorea cândva? Felinarul ce privirile ne lumina? Omul de zăpadă care ne-a unit? Unde ne e pruncul încă nenăscut? Unde-i promisiunea de a fi a ta? Unde-i azi speranţa ce mai stăruia? Unde-s toate astea? Unde rătăceşti? Străine-mi sunt toate...şi-ntr-un colţ uitate...nu simt nici iubire, nici dezamăgire...nici dor azi nu-i mai spun...ceva fără de nume...pustiul mă apasă...şi dornică de tine pornesc mereu pe cale...a sta în loc ar însemna, să mă afund în lipsa ta!! Cât timp mă voi mai condamna? De ce nu las azi fulgi de nea? Să îmi sărute creştetul în taină...să simt, cum prin fiinţa ta simţeam că-i iarnă...


Te-aştept în ziua ştii tu care...în ziua-n care o să ningă părul meu...în ziua-n care voi simţi că fără de tine îmi este cel mai greu...aştept, nu mai invoc, nu vreau să sune a chemare...e iarnă şi aştept...cad fulgi, îi confund deseori cu petale...în iarnă-aştept...căci aşteptând se va transforma iarna-n aşteptare...


Ştiu că ţi-e dor, nu ştii azi cum să mai revii...ce-a fost frumos, să reînvii...ce-a fost frumos şi azi uitat, dar nu cu desăvârşire...pe vechile cărări ce par uitate sunt încă urme de iubire...

Monday 25 January 2010

De ce iubesc toate acestea..?


...vânt, ploaie, soare, fulgi de nea, căţel, pisic, o floare timid înflorită, copii, să scriu, muntele...


Vântul: pentru că însăşi venirea sa răvăşeşte într-o oarecare măsură, iar de la el mă aştept...din orice direcţie aş simţi că bate, vântul e mai statornic decât omul de rând...vântul nu spulberă speranţe, nici vise - însă oamenii, da...!!

Ploaia: ştie să răzbată, cât să pătrundă...cu picuri reci, uneori calzi...ploaia te-nmoaie, omul te împietreşte...ploaia ne spală de păcat, ne scapă de a lumii toate - pe când un om, cum bine ştim, ne târăşte prin toate: vrute şi nevrute, văzute, nevăzute...iar rezultatul e-o mocirlă - uite...

Soarele: poate să ardă până la nimicire, dar niciodată îndeajuns...faptele oamenilor însă dincolo de carne au pătruns...şi arşi în suflet, ucişi în nelumină...azi căutăm o rază, o faptă bună...doar sorii laolaltă ne adună...

Fulgii de nea sunt reci, dar asta-i firea şi natura lor...ei nu pretind c-ar fi calzi niciodată...când ei ne-ating, noi ştim ce ne aşteaptă...pe când a făţărniciei atingere cruntă muşcătură pare...omul devine rece din ceea ce este...el se preschimbă, devine ce n-a fost, îşi joacă rolul şi fals, şi prost...

Iubesc căţeii, cu ochii lor blânzi...când se gudură pe lângă mine să primească ceva...iubesc acel suflet nevinovat...şi suflet de pisic, un mieunat...ce-aşteaptă veşnic alintat...ce cere veşnic mângâiere, asemeni unui cerşetor...pe care nu pot să nu îl ador...

Iubesc şi-o floare, două, poate trei...sau câte sunt pe-ntreg acest pământ...în multitudinea, complexitatea lor, în vuietul culorilor...şi-n zilele preabinecuvântate, şi tot mai des înmiresmate...mi-e dor să văd o floare-n palma ei, a mea...o floare de cireş pe buze, sorbind dulceaţa cărnii lor...şi trandafiri cu ţepii care dor...şi-n vise roze se numesc, iar pe noi fetele, ne urmăresc. Iubesc şi teiul cu a sa poetică fiinţă, că-l simt trăind în mine-n miez de primăvară...iar toamna crizantemele-n feluritele culori...mă fac s-alerg după iluzii, să las totul baltă în urma mea...să pot de-a lor mireasmă a mă-mbăta!!

Iubesc copiii, nevinovaţii, credincioşii şi curaţii...sufletul lor plămădit cu ochi de-o inocenţă dureroasă, ochi ce în suflet lacrimi lasă...zâmbet-copil aşteptând la fereastră...voce de înger, şoptind duios...şi jocul lor - zborul fluturilor, tot mai adesea-l regăsesc şi mi-este dor şi poate-i ceea ce nutresc...cred că alerg după-un copil, de fapt, ca să mă regăsesc...după copilul ce nu mai sunt, după copilul ce am rămas în gând...

Ador, iubesc să scriu...să-mi las gândurile să alerge, să se plimbe, să facă ce doresc în voia lor...degetele iubesc tastatura, peniţa înmuiată în condei...nu mă mai pot desprinde, e un obicei!! Parcă nu-s eu când nu scriu, dar şi când scriu parcă-s o alta eu...şi veşnic frazele aleargă, îmi fug de sub tutelă, încerc să le mulez...adeseori le las ca fulgii să se-aştearnă...să-mi fac din vise propriul colţ de iarnă...şi tot ce scriu aşteaptă să se cearnă!!

Şi muntele iubesc, inima lui....şi măreţia sa în comparaţie cu mine...şi faptul că îmi dă stări doar de bine...mă ocroteşte, drept fiică el mă ia...din el eu vin, mereu acolo regăsesc părticele din mine...acolo inima mă-ndeamnă...mereu, unde cred că e casa mea...casa-i o stare, nu un loc anume...şi eu ajung mereu la tine, să-mi înveleşti pleoapele cu frumuseţile ce ai...mi te deschizi, dar niciodată întru totul nu te dai...şi astăzi încă cred că eşti parte din Rai...

Şi-n toate aceste lucruri, stări, fapte binecuvântate...iubesc şi oamenii, chiar dacă-s înrăiţi până peste poate...nu-s gânduri care cer dreptate...sunt doar fărâme de suflet, ce lacrimilor s-au deschis...sunt cugetări prea des încătuşate, şi care se cer fără voia mea, în libertate...

Tuesday 19 January 2010

Concurs naţional Mihai Eminescu - "Luceafărul românilor" - 25 ianuarie 2010


Am hotărât a participa cu creaţiile proprii închinate poetului la acest concurs. Am selectat cinci dintre elevii care au creat o poezie pentru Eminescu. Vom participa doar la secţiunea poezie. Copiii merită să îi înscriu în acest moment, fiindcă e munca depusă de ei!! Sunt de concepţia, că munca cinstită, înfăptuită cu un minim efort şi sudoare, trebuie răsplătită...
De-aceea, vreau să le dau această şansă celor care se implică şi îndrăznesc...
Pentru mai multe detalii, consultaţi didactic.ro accesând link-ul http://www.didactic.ro/stiri-nid_10153-mihai-eminescu-luceaf-ul-rom-ilor .
Activitatea se desfăşoară pe baza unui protocol de colaborare cu ŞCOALA CU CLASELE I-VIII CĂIUŢI, reprezentată prin director, prof. Sandu Carmen, ŞCOALA CU CLASELE I-IV POPENI jud. BACĂU.
Prin aceasta dorim să realizăm un proiect tip parteneriat între şcoala noastră şi şcoala din Bacău.
Profesor coordonator al elevilor din Şcoala Generală Adam Muller Guttenbrunn Zăbrani Arad, Szakacs Nadina Maria

Friday 15 January 2010

160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu


15.01.2010 - Mihai Eminescu la ceas aniversar!! Se împlinesc 160 de ani de la naşterea marelui poet naţional. Considerat "poetul nepereche", "Luceafărul poeziei româneşti"....el a fost sărbătorit astăzi de întreaga lume! Eu şi copiii mei am pregătit un moment aniversar dedicat acestei ocazii.

Au fost recitate poezii scrise de marele poet, dar ineditul momentului pregătit de noi a constat în recitarea poeziilor compuse de înşişi copiii mei pentru marele poet!! Versuri frumoase, scrise cu drag, din sufletul lor curat!!!

Mi-au venit în minte nişte versuri scrise de Arghezi:

"Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei
Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei...
Cel mai născut din toţi s-aline, cel mai teafăr
Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr."

LA MULTI ANI, MIHAI EMINESCU.....şi copiii îşi pun întrebări fireşti: "când vei mai reaprinde Luceferi la fereşti?"

Felicitări dragi copii...pentru creativitate, implicare, devoaţiune...vă iubesc :)

Wednesday 6 January 2010

Şi copiii mei scriu...(1)


Cu obrajii îmbujoraţi de frigul de afară, intru repede în casă...
Mă uit la ceas. Timpul s-a scurs nespus de repede. Trebuie să îmi fac temele. Cu ce să încep? Cu descrierea, care îmi place foarte mult.
Cu creionul în mână şi ochii întredeschişi mă gândesc...visez? Nici eu nu ştiu...Văd în faţa mea acei ochi luminoşi care mă îndeamnă şi acum precum întotdeauna, care îşi trec mâna cu dragoste peste căpşoarele noastre, ne privesc în linişte şi ne oferă încrederea că astăzi vom descoperi noi şi noi lucruri.
Nemişcată, cu ochii în ochii mei...vorbele sale calde îmi merg la inimă, privirea sa e mereu preocupată în a observa dacă am înţeles exact ce mi s-a explicat...e atentă la orice mişcare a noastră, la orice reacţie...
Profesoara mea cu obrazul curat, ochii verzi şi păr lung găseşte mai mereu metode de a ne atrage spre dumneaei prin bunadispoziţie şi prin ideile folositoare. Noi o iubim pentru că e mai mereu veselă, iar în acelaşi timp şi o bună prietenă deoarece ştie să ne vorbească frumos şi ne dezvăluie întotdeauna lucruri interesante.
Nu o pot uita pe doamna profesoară pentru tot ce a făcut pentru noi şi pentru tot ce ştiu că va face în continuare...Dar ce văd? Profesoara intră veselă în clasă, păşeşte voioasă spre catedră şi dezchizând catalogul am impresia că pe mine mă va striga să citesc tema...
Mă trezesc din visare, apuc creionul şi-ncep să scriu descrierea...
(compunere scrisă de Călean Cristiana Patricia, clasa a VI-a, Şc. gen. A.M.G. Zăbrani, Arad - 2009)

Monday 4 January 2010

Îmi ţin visele întredeschise...


Printre fulgii de zăpadă risipiţi uşor, frigul prea aspru pătruns deja în noi, zăpada îngheţată care îţi conferă sentimentul că totul în jur e static, printre păreri şi zâmbete false, printre speranţe şi realităţi uşor vândute pe buzele tuturor precun nişte duşuri "reci" tot mai adesea servite nouă...reuşesc să visez, să îmi păstrez idealurile intacte.
Visele mele sunt intangibile, nu-mi pot scăpa şi nici nu o iau razna uşor, sau prea des...am convingerea că lucrurile frumoase stau tocmai în lucrurile de care zilnic ne lovim, în persoanele cu care tot mai adesea interacţionăm...ne regăsim în mulţime, într-un titlu de carte, într-o persoană recent cunoscută - dar căreia i-am destinat o parte din noi şi cu care ne face plăcere să interacţionăm.
Am sentimentul că există lucruri care nu pot dispărea atât de uşor...într-adevăr se pot rătăci, dar există la un moment dat acel ceva care ne indică direcţia corectă. Şi uneori avem nevoia nu doar să simţim, ci chiar să ni se spună că sunt lucruri, fapte, persoane de neatins...care vor rămâne pentru noi aceleaşi...nepătate de trecerea vremii, de evenimente, de înstrăinare, de necunoscut...
Când visez, când sunt tristă, când izbucnesc de fericire - sunt mereu trădată de portiţa sufletului meu: ochii. Ei pe nimeni nu înşeală. Oricât aş încerca să ascund o stare, ei mă dezvăluie cum sunt de fapt: visătoare, tristă, fericită, îndrăgostită, hotărâtă sau laşă, detaşată sau ataşată, convinsă sau neîncrezătoare...şi sunt şi eu conştientă când lucrurile, faptele pornesc din suflet: au o amprentă distinctivă, au ceva-ul acela care iese la iveală din mine...când creez ceva, de fapt, scot o parte din mine, o parte ascunsă sau până atunci neexplorată...
Şi sunt împăcată cu mine când părticica din mine - explorată - are o concretizare reală şi ideală în acelaşi timp, place sau cel puţin interesează. În principiu, ţin cont de părerile din jur. Uneori mă afectează, încerc să nu las acest fapt să devină evident. Dar cel mai mult ţin cont de eu-l interior, criticul meu veşnic, subconştientul care mă ceartă sau mă felicită pentru ceea ce am fost, sunt sau vreau să devin...
Ştiu că voi găsi drumul, că voi fi într-o zi fericită precum îmi doresc...chiar dacă uneori fericirea se confundă cu nefericirea şi se consumă prin lacrimi şi tăceri...Din cer ţintesc raze de soare, iau cu asalt suflete înrobite de ger şi vânt...râsete clare, cristaline, ce oglindesc detaşarea mă fac să tresar...Promit că voi avea mai multă încredere în mine. Şi nu promit nimănui acest lucru. E de-ajuns să îmi promit mie însămi. Şi sper că aşa va fi...
Mă voi strădui să fac tot ce mi-am promis...pentru că nu concep să nu pot, pentru că vreau...vreau să fiu aici, mereu, omniprezentă...descoperindu-mă când şi când pe mine însămi...să am sentimentul că rămân, şi nu că plec...Timpul - atât de repede zboară...ce e şi timpul? Secunde adunate buchet, pe care nu le valorificăm mai mereu cum trebuie? De ce îl asemui uneori cu nisipul? Pentru că îmi scapă printre degete? Pentru că se risipeşte şi îmi dă senzaţia că n-am făcut mai nimic? Timpul, într-un fel, cel mai mare duşman al nostru...trece prea repede când doreşti să realizezi ceva, când stai în preajma cuiva drag...şi prea lent când ţi-ai dori să ştergi totul cu buretele şi să o iei de la început...
E suficient să zâmbeşti în trecerea ta...chiar recomandat...un zâmbet nu are preţ...el nu face decât să destindă, să lumineze...în el e concentrată bucuria momentului...când simţi că îţi scapără printre gene lacrimi...şi totuşi ridici privirea şi zâmbeşti...şi mai ales când zâmbetul e transmis din tot sufletul...Am constatat că e molipsitor...starea de bine e molipsitoare...un lucru benefic pentru minţile, sufletele, vieţile noastre la răscruce de drum...
Viaţa începe întotdeauna, în momentul în care venim de undeva spre a înfăptui ceva...Staţionăm pe un "peron", sau pe mai multe "peroane"...suntem călători care zilnic se lovesc unul de celălalt, care refuză adeseori interacţiunea neştiind că poate aceea e cheia care se potriveşte pentru a lămuri mistere...aşa că staţionăm pentru o clipă şi plecăm mai departe...unii spre o destinaţie anume, ceilalţi spre necunoscut...
(Întreaga zi am aşteptat să beneficiez de timp şi să aştern toate acestea...gândurile "creionate" m-au trezit în această dimineaţă la ora 4, nu le-am putut reda, sau mai bine spus nu am avut timpul necesar...dar mi-au stăruit în minte întreaga zi...în trafic, în cancelarie, în sala de clasă, întâlnind o prietenă dragă...eu cu gândurile mele, în această binecuvântată sau mai puţin binecuvântată zi...şi am avut exact contextul necesar unei astfel de stări: o privelişte superbă ce mi se releva de la fereastra unei clase de a 5-a...o pantă superbă acoperită de un strat mare de zăpadă, brazi imenşi acoperiţi de veşminte strălucitoare, case din ale căror hornuri ieşea fumul... o imagine superbă, care mi s-a întipărit în suflet şi-n minte pentru mult timp...şi probabil o sursă de inspiraţie mult timp de acum înainte :).
Semnat , o Nadi mult prea pătrunsă de calme trăiri...

Friday 1 January 2010

new chapter


Un nou an, un nou început în toate, sau chiar o continuitate!! Un nou capitol din cartea vieţii mele, începe să se scrie astăzi...Încearcă să definească, mult mai mult din fiinţa mea, încearcă să-mi găsească paşii care nu ştiu unde s-au pierdut!! Noul an, încă de la debutul său, m-a tras de mânecă şi mi-a arătat direcţia viselor mele!!M-am simţit ruşinată, văzând câte vise, am lăsat în derivă!! Iar faptul, că viaţa, încă de la păşirea în noul an, mi-a atras atenţia asupra acestor fapte, a stârnit un ecou profund în lăuntrul meu!!Vreau să fie anul în care să îmi continui activităţile începute, să nu le mai întârzii finalitatea, să le redau, cum ar fi firesc- conturul...Chiar dacă pe parcurs, am întâlnit, inevitabil, şi iubirea,....şi chiar de-a fost o lecţie dură, chiar de a durut, m-a mistuit, am plâns şi n-am putut să dau sens iar vieţii mele,...sunt hotărâtă, de astăzi, să merg mai departe,...să luminez din nou a mea cale,...mi-a venit vremea să renasc din nou pe cerul înstelat cu vise, şi să sclipesc din vremea mea, din tot ce gând bun azi nutresc - să sclipesc prietenia,...să reflectez existenţa mea!!Azi, nu mai caut dragostea, precum o făceam altădată,...azi o întâmpin când mi se arată,...şi sper că nu se va găsi,..cineva sufletul să mi-l nesocoată, n-aş vrea să pierd nădejdea iar, cum am pierdut cândva!! Şi-am fost, şi poate sunt în felul meu - o rea,...dar asta-i o altă poveste ce până acum nu s-a scris,..şi cine ştie,...cândva, cândva poate-mi voi face timp şi o voi scrie!!Nu aştept nimic, de la ceilalţi...nimic special, ci doar să mi se confirme spusele: EŞTI OM CU MINE, SUNT ŞI EU OM CU TINE!!!,...asta contează cred, un caracter desăvârşit de drept,...şi de greşim, să nu uităm că suntem fiinţe care pot săvârşi adeseori eroare,...de ne greşesc, să nu uităm, să deschidem braţele întinse şi s-oferim iertare!Căci, lumea asta, plină de păcate, azi preţ nu mai îşi are,...iar de nu vom ierta, nu vom primi iertare...trufia şi mândria, ne sunt adesea o povară,..dar le purtăm pe frunte, fară-a ştii că sunt un fel de cunună cu spini,...ce-şi are-n răutate rădăcini!!Mereu aici, voi fi,...nu pot decât să priveghez, să observ, să scriu din când în când fapte ce se vor releva,...din ce trăim, din ce vedem, din ceea ce scriem, sau Dumnezeu ştie ce ne va mai rezerva,..mereu voi fi pregatită cu peniţa, mereu gata de a reflecta!!Şi dacă voi primi o încurajare, o îmbrăţişare, un sărut pe frunte, un surâs rupt din soare de undeva,...mă voi simţi şi mai împlinită,...subliniez: O VIAŢĂ AM ŞI TREBUIE TRĂITĂ!!!,...să sufăr nu mai trebuie, nu merită,...căci pentru CE sau pentru CINE suferi, în spate nu se uită,..să vadă cum arată o inimă înfrântă!!Am început anul cu gânduri bune, prea bune ca să fie consemnate toate,...nu sper decât la putere de muncă şi un gram de sănătate,..avându-le pe-acestea, veţi vedea, se pot face de toate!!Şi cum mulţi ştiu,...nu prea fac lucrurile pe jumătate,...la mine astfel nu mai are însemnătate,...şi Doamne, dă-ne mai adesea şi dreptate, că mulţi sunt cei ce de dreptate ne privează,...şi uite de-asta scriu, de asta stau nopţile trează!!!Iubirea, viaţa - lucruri ce primează,...lumina, credinţa - lucruri ce mă minunează,...sunt Om,...şi om sper să rămân,...căci, uneori CONTEAZĂ!!!

Eu ca şi cadru didactic


Răsfoind prin sertarele studenţiei, am regăsit un eseu foarte vechi, uitat de timp...care nu se mai ştia răsfoit, căutat...Este vorba despre o provocare înaintată, nouă studenţilor, în anul I...şi anume de a ne pune în postura de cadre didactice. De ce această provocare? Cu siguranţă, spre a vedea astăzi cum ne-am cârmuit drumul, câte din gândurile cu care am pornit la drum au fost păstrate..."Eu ca şi cadru didactic"...mi-era dificil să mă pun în postura respectivă în acel moment, dar dacă am reuşit să realizez acest eseu, mi-a stat drept sprjin - dorinţa care mă stăpânea, şi care a crescut simţitor până astăzi...şi deşi putem avea viziuni, cel mai bine este să lăsăm timpul să vorbească...trecerea sa ireversibilă ne contrazice sau ne dă dreptate...depinde de situaţie, de om, de parcurs...
"...a existat un moment. Acum, oricât aş încerca să-mi amintesc, nu ştiu care...Dar, într-o zi, m-a învăluit o nouă credinţă: să fiu la rândul meu peste câţiva ani, persoana care poate şi va încerca să însufleţească oameni în devenire.
De atunci, un singur gând devine un întreg când e vorba de fiinţa-mi: vreau să fiu cadru didactic, mai exact profesor de limba şi literatura română, iubesc această meserie care are drept scop formarea de caractere.
Momentan, în postura în care mă aflu, învăţ cum să mă comport şi poate tocmai de aceea nu cunosc în totalitate ce presupune această meserie.
În sufletul meu şi în faţa cunoscuţilor mei sunt cadru didactic dintotdeauna. Prin simplă prezenţă, prin experienţa puţină, dar din care am avut de învăţat.
Acum câtva timp am fost coordonator, mediator între informaţiile pe care le deţin şi persoanele care au avut nevoia de a-şi însuşi cunoştinţele mele sau anumite cunoştinţe.
Simt că e meseria care mă defineşte pe mine cel mai bine şi care în acelaşi timp, printr-o minune, îmi înnobilează sufletul.
Sunt conştientă de rolul meu ca şi cadru didactic, mă simt răspunzătoare de destinul copiilor, atâta timp cât aceştia se află sub îndrumarea mea (şi nu numai).
Mă simt răspunzătoare şi pentru ceea ce va urma. Aceasta pentru că eu sunt persoana responsabilă în a le oferi nu atât noţiuni generale ce ţin de o anumită disciplină cât şi perspective în ceea ce priveşte viitorul lor.
M-aş simţi iresponsabilă dacă datorită nepregătirii mele copii ar putea avea de suferit, ar eşua.
Şi bineînţeles, aş fi deosebit de împăcată cu mine însămi, dacă aş şti că mi-am făcut datoria în mod corespunzător, însuşindu-le noţiuni de care se vor folosi în viaţă şi care le-ar putea fi călăuză pe mai departe, îndreptar...în viitoarele lor cariere, meserii, în situaţii familiale...oferindu-le primele însemne dar şi cele mai valoroase, ale educaţiei spiritului uman.
Ca profesor, nu trebuie să văd în copii doar simpli elevi, ci să-i tratez ca pe nişte oameni care la rândul lor au nevoi, sentimente, drepturi şi îndatoriri.
Voi încerca să fiu o bună colegă pentru întregul cadru didactic. Voi aproba/dezaproba păreri, voi susţine opinii ţinând cont şi de părerile celor din jur.
Nu voi fi egoistă sau fixă, ci voi ţine cont şi de sfaturile celorlaţi colegi, pentru că oricâte noţiuni aş deţine mereu voi avea ceva de învăţat: de la colegi, copii, viaţă, cărţi, metode, situaţii şi experienţe.
Eu mă văd ca fiind profesorul care interacţionează direct cu elevii, voi fi atentă la nevoile lor în măsura în care voi putea.
Nu voi încerca să mă impun prin autoritate, ci voi încerca să îi câştig prin ceea ce reprezint eu ca om, voi încerca să îi atrag de partea mea prin valorile morale care mă definesc.
În prezent, fiind studentă, voi încerca să fiu receptivă la tot ceea ce întâlnesc, la tot ce este nou.
Fiindcă tilnic învăţ ceva nou, mă confrunt cu noi situaţii.
În timp voi acumula mai multă experienţă şi cred eu că voi dobândi mai multă înţelepciune în asumarea răspunderii privind predarea, formarea, evaluarea.
Aceasta este viziunea mea despre propria persoană ca şi cadru didactic în momentul de faţă. Sunt sigură că practica pedagogică mă va întări şi pregăti într-o oarecare măsură pentru formarea mea ca şi cadru didactic.
Aceasta însemnând nu o pregătire perfectă din start, ci primii paşi spre ce va urma...fiindcă o persoană devebită cadru didactic învaţă în continuare, în fond acesta este rolul nostru: de a ne însuşi cunoştinţe continuu şi de a le transmite mai departe. Acest gând...numai cu ajutorul lui Dumnezeu va putea să atingă apogeul...nu pot decât să învăţ, să sper şi să cred!"
Aveam 19 ani, şi cam aceasta era viziunea mea de atunci...în trei ani de când au fost aşternute aceste gânduri, li s-au alăturat altele mai bine conturate, mai elaborate, mai precise.